Se poate vorbi despre o afinitate a regizorilor pentru spectacolele de tip „colaj”? Colajul, nu în termeni avangardiști, e un compromis asumat pentru acele momente când vrei să spui mai multe povești deodată, reunite printr-o estetică sau temă comună, în cel mai fericit caz. Un spectacol-colaj te poate frustra din cauza lipsei continuității și în același timp îți oferă avantajul de a pătrunde în mai multe lumi diferite într-un timp record. Și uneori e mai solicitant să construiești povești „lipite” între ele, mai ales într-un spectacol de teatru unde riști să pierzi repede răbdarea publicului dacă nu-i oferi un ritm anume și un oarecare drum pe care să-l parcurgă împreună cu tine. Dacă îl arunci într-un vortex haotic de imagini și personaje, s-ar putea ca spectatorul să-și verifice insistent ceasul la fiecare două minute. „Do you love me?” e un spectacol-concept teatral și muzical, cum însăși regizoarea Iris Spiridon și-l intitulează, în care frânturi din literatură sunt reinterpretate și transpuse sub forma unui colaj, din perspectiva unei teme comune: iubirea. „Dulcegăriile” sunt atenuate de o viziune dark, cu irizații de film horror, iar romantismul se naște sub clar de lună, în negura întunericului.
„Do you love me?” se întreabă toate personajele culese de Iris Spiridon și toate își dau întâlnire, pe ascuns, în locul în care se întâlnesc viii cu morții. Raluca Andreea Chelaru compune pe scena de la Sala Mică a Teatrului Național imaginea unui cimitir pe care l-ai putea confunda ușor cu rafturile din casa unui criminal în serie. Mormintele sunt sugerate prin niște borcane în care a fost pusă „la formol” fotografia celui decedat, iar deasupra stă de veghe o cruce neagră. Cei vii, bântuie ca niște strigoi cimitirul, în căutarea mormântului iubitei sau al copiilor, și tot aici se întâlnesc vampirii pentru un ultim sărut sângeros.
„Do you love me?” e un poem muzical dark despre povești în care iubirile nu se împlinesc, dar în care întotdeauna mai există o șansă pentru o ultimă declarație sau pentru o ultimă chemare. Atmosfera creeată de scenografia Ralucăi Andreea Chelaru e ca un fel de adeziv care ține laolaltă poveștile, încât să nu te trezești într-o cu totul altă lume. Cimitirul este elementul de legătură, este firul roșu care nu se clintește atunci când fantomele încep să vorbească și vampirii să-și facă declarații de dragoste. Răzvan Krem Alexe, Andrei Radu, Ioana Mărcoiu, Vlad Bîrzanu și Ghighi Eftimie se străduiesc să-și mențină personajele într-un registru credibil, în care să primeze emoția sinceră, deși e greu să stârnești empatie atunci când joci un rol de compoziție atipic și deloc întâlnit în teatrul nostru, un vampir de exemplu. Riști ușor să cazi în ridicol, dacă nu alegi o interpretare înclinată mai mult spre comic și mai puțin spre veridic. Firescul nu își are locul aici pentru că situațiile sunt ieșite din comun și din sfera realului. Nu are rost să încerci să dezvolți dimensiuni psihologice atunci când nu există timp în care ele să crească și nici conflict propriu-zis. La acest capitol, spectacolul lui Iris Sipiridon își pierde din omogenitate. În ce registru ar trebui actorii să joace și care ar fi viziunea cea mai avantajoasă din punctul de vedere al interpretării care să ofere un plus spectacolului și să nu-i dea acea alură de straniu și dubios fără fond?
Heathcliff își deplânge nefericirea și iubirea eternă pentru Catherine, iar Andrei Radu reușește să creeze un monolog pe măsura sensibilității sale, pe când ne arată volumul „La răscruce de vânturi” și ne spune că nu avem cum să înțelegem suferința lui dacă nu am citit… Song-urile întregesc poveștile și creează acea senzație că ai putea urmări un musical, însă nici acestea nu sunt suficient de puternice, încât să pleci din sală fredonând. Doar „Do you love me?” îți rămâne în memorie cât de cât, amintindu-ți de Nick Cave & The Bad Seeds. Trimiterile culturale sunt atât de diverse, de la Michael Jackson la cuplul de vampiri Lestat & Louis și „La răscruce de vânturi”, încât calitatea de omogen, nu obligatoriu coerent, este indispensabilă pentru a potența ideea inedită pe care Iris Spiridon a avut-o, aceea de a crea un horror romantic în care personaje celebre își declamă iubirea în cel mai dark spațiu posibil, cimitirul. Dar de aici până la a șlefui o mică piatră ca de onix care strălucește și îți fură privirea, mai trebuie lucrate acele laturi care nu se îmbină armonios și care rămân opace și neplăcute ochiului sau auzului și care te pot îndemna să treci nepăsător pe lângă o piatră care ar putea fi una prețioasă.
Teatrul Național București, 9G
„Do you love me?”
Scenariul și regia: Iris Spiridon
Scenografia: Raluca Andreea Chelaru
Antrenor muzical: Ghighi Eftimie
Sound design: Daniel Octavian Nae
Light design: Cristian Ciopată
Video: Radu Spiridon
Distribuția: Răzvan Krem Alexe, Ghighi Eftimie, Ioana Mărcoiu, Vlad Bîrzanu, Andrei Radu
Muzică live: Lucian Maxim
Print