Suntem o ţară eminamente pozitivă. Avem n-avem treabă, noi sărbătorim. Din principiu. Cumva obiceiul straniu al zilelor oraşelor, viilor, berilor, micilor, florilor, cântului şi portului românesc a molipsit şi lumea teatrală. Avem festivaluri unde nici cu gândul nu gândeşti. În oraşe în care teatrul aproape că a devenit inexistent. Dar această floare la butonieră nu poate să lipsească din nicio urbe, din niciun cătun. În oraşele mai pricopsite aproape că există mai multe festivaluri decât premiere. Motiv de sărbătoare, întâlnire şi bucurie, nu-i aşa? Dar pentru cine oare?
În primul rând pentru managerul teatrului-oraganizator. Pentru că niciun festival nu se face de unul singur, nu există ca instituţie de sine stătătoare, nu are o structură a lui şi numai a lui, ci e aciuat în curtea unui teatru. Şi să te ţii bucurie când vine evaluarea anuală şi tu nu numai că ai săli pline şi câte 3-4 cronici care îţi laudă cele 2-3 premiere, dar şi un festival care, cum altfel, a fost un succes. Nu ştiu cum se face că, indiferent de calitatea spectacolelor, de numărul de plătitori de bilet, toate festivalurile noastre sunt succese incontestabile.
Apoi îi bucură pe cei care lucrează în organizarea lui. Cu cât mai mulţi, cu atât bucuria mai mare şi eficienţa mai scăzută, dar ce contează, doar e sărbătoare. Se întâmplă să fie atâta bogăţie de resurse umane că nimeni nu îşi mai asumă mai nimic şi doar câţiva sisifi hei-rup-işti se spetesc, în timp ce majoritatea devin băgători de seamă cu zâmbet profesional şi o părere de rău unanimă pentru lipsa de informaţii care le-ar fi putut fi folositoare în exercitarea propriilor atribuţii.
Şi pe artişti îi mai bucură festivalurile. Poate cel mai sincer. Ajung în oraşe în care sunt iubiţi şi aşteptaţi, se mai întâlnesc pe fugă la micul dejun cu alţi colegi pe care nu îi mai văzuseră de ani lumină. O bucurie sănătoasă şi umană potenţată şi de cea puţintel mai telurică a contractelor încasate pentru deplasare.
Dar cel mai mult şi mai mult se bucură invitaţii. Sub această denumire generică se regăsesc de cele mai multe ori critici de teatru şi jurnalişti. Cu cât mai mare experienţa şi anii adunaţi în slujba peniţei, cu atât mai multe festivaluri la activ într-un an, de abia mai prididesc distinsele doamne şi onorabilii domni să onoreze cu prezenţa toate manifestaţiile care îi caută neîncetat. Există un nucleu tare festivalier – acei iniţiaţi care fac turul teatrelor într-un an mai ceva decât Pământul în jurul Soarelui, încât ar putea liniştiţi să îşi dea spre închiriere apartamentele proprietate personală timp de câteva luni bune cât se înlănţuie deplasările grabnice de la o sărbătoare la alta.
Dar în acest şir festiv de bucurii mai mult sau mai puţin îndreptăţite, există şi singura bucurie care face să merite tot efortul – cea a publicului. Şi oricât de multe cârcoteli ar exista, pentru sălile acelea pline, pentru că, din fericire, multe festivaluri se desfăşoară cu sălile pline, merită tot efortul. Pentru ţinutele frumoase, feţele luminoase, aplauzele care nu se mai termină. Pentru acei spectatori care vin într-adevăr pregătiţi pentru o sărbătoare şi chiar se bucură.
Desigur, ar fi minunat să trăim în cea mai bună dintre lumile posibile în care managerul unui teatru să nu îşi dubleze orice decizie de un gând parazitar care îl întreabă obsesiv: „Dar oare ordonatorul meu principal de credite ce crede despre asta?”. Ar fi şi mai minunat ca staff-ul tehnic şi administrativ să nu fie nevoit să se bucure la orice leu în plus venit din colaborări. Ar fi excepţional ca artiştii să nu aibă niciun fel de grijă economică şi să joace din pură plăcere fără să negocieze niciun contract. Ar fi perfect ca şi criticul să aibă biletul plătit de publicaţia pentru care scrie, pentru a nu fi tentat să pună în balanţă opinia profesională cu sentimentul de cumsecădenie al statutului de invitat al unui teatru. Ar fi mirific de-a dreptul ca publicul să amendeze el însuşi spectacolele mai puţin fericite din punct de vedere calitativ şi să aplaude cu simţ de răspundere.
Şi totuşi, trăim într-o realitate departe de cea mai bună dintre lumile posibile. Asta nu înseamnă că nu putem încerca, măcar, să tindem spre normalitate. Şi să începem cu paşi mici, să învăţăm curajul de a ne privi în ochi, să nu ne mai ascundem în spatele unei generozităţi de mucava, să încercăm, măcar ca exerciţiu, să propunem soluţii la probleme care nu ne privesc în primul rând pe noi înşine, să ne recunoaştem egoismul şi să admitem că fără el teatrul ar fi cu mult mai plicticos. Şi să ne aducem aminte să ne bucurăm pe bune.
Print