Când alegi să pui în scenă pentru a doua oară, la un interval relativ scurt (doar doi ani), un text, oricare ar fi el, asta presupune, în principiu, să fi avut o revelație asupra lui… E-devărat că Esteve Soler este un dramaturg foarte la modă, că trilogia lui a cucerit lumea și, firește, și România, unde, iată, Bobi Pricop a montat „Contra progresului” la Bulandra, Radu Alexandru Nica a montat „Contra iubirii” la Târgu Mureș, iar Alexandru Dabija, după ce a montat „Contra democrației” la Sibiu, revine acum, cu același text, la Teatrul Odeon.
Pentru cine a văzut ambele variante, este relativ evident că regizorul n-a avut nicio revelație și că, dimpotrivă, mai degrabă se repetă. Și se repetă în primul rând prin „soluția” de a nu avea o cheie de lectură a textului – text cu o personalitate destul de (ca să nu zic „prea”) puternică, și ale cărui forță și idee se impun de la sine. Avantaj sau dezavantaj, acest fapt este exploatat de regizorul Alexandru Dabija care, e evident, a fost pur și simplu sedus de piesa lui Soler și a vrut să o aducă și în fața publicului din București, într-o altă scenografie, chit că propria perspectivă a rămas aceeași… După cubul spectaculos, inteligent construit de Dragoș Buhagiar și subtil folosit în varianta de la Sibiu, propunerea scenografică a lui Helmuth Stürmer, de la Teatrul Odeon, se dovedește mult mai palidă. Și, nepotențându-se reciproc, atât regia, cât și scenografia se topesc în clocotul textului care le înăbușă. Mai ales că, din punct de vedere al interpretării, totul funcționează bine. Și Oana Ștefănescu, și Mugur Arvunescu, și Richard Bovnoczki, și Mihai Smarandache (mai puțin, poate, în scena în care e soțul trezit din somn să caute ce se află dincolo de… 6, și în care „joacă” prea mult), și Alina Berzunțeanu și, mai ales, Silvian Vâlcu se integrează bine în peisajul absurdo-grotesc al lui Soler.
Din păcate, însă, în noua variantă a spectacolului, regia plusează prea mult pe această latură absurdo-fantastică și astfel diminuează pe alocuri chiar substanța corozivă a textului. E-adevărat că piesa (scrisă în specificul teatrului de grand-guignol, conform definiției autorului, un gen de origine franceză, apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, care prin piese scurte reflectă „monstruozitatea epocii prin oroare şi farsă suprarealistă“) trimite, la prima mână, în această zonă, dublată de umor negru. Însă câteva dintre cele șase momente alese de regizor sunt construite astfel încât uită să mai „reflecte monstruozitatea epocii”, rămânând ancorate într-o structură de suprafață, precum e cazul piesei a doua – un episod violent și agresiv, ce îngroapă textul. Rămâne doar gustul aproape visceral al unei scene de violență extremă, în care un bărbat agresează un altul, lovindu-l cu un fel de „burlane” lungi care umplu scena și care sunt folosite agresiv și pentru spectatorul din primul rând (desigur, intenționat… întru bruscarea și violentarea spiritului…). La fel, momentul, de altfel foarte interesant, cu orașul distrus din temelii de un politician, ca să scape de imaginea amantei. Scenă cu implicații atât de puternice într-o realitate care ne bântuie, în spectacolul de la Odeon este construită ca într-un film cu vampiri, dar unul lights, pentru gospodine, în care dialogul dintre cei doi, despre „democrație”, alegeri „democratice” etc., se diluează într-o poveste cu gust eshatologic patetic, iar suprapunerea imaginilor proiectate pe peretele din față – imagini cu iz apocaliptic – pare, din nou, o soluție facilă în context.
Între prima poveste, cuplul prins în păienjenișul unei lumi sufocante, care încearcă să ajungă la timp la spital pentru că Ea naște, sperând că ființa pe care o va aduce pe lume va schimba lumea, și ultima scenă, cu familia care intră în camera copilului în miez de noapte, cu tortul de „la mulți ani!” de 18 ani, autorul construiește o plasă de situații care vorbesc nu atât despre situația politică a lumii, cât despre felul în care această așa-zisă democrație afectează relațiile interumane și se infiltrează în spiritul intim al ființei. Cuplul din prima scenă naște un copil care-i va devora… În spectacolul de la Odeon, este o creatură ciudată care le smulge pe rând membrele și, căutând, din nou, o reacție organică, regizorul face să curgă mult sânge. (De ce?!) În schimb, cuplul din ultima scenă își va ucide fiul care a împlinit 18 ani, explicându-i cu o veselie în crescendo că este rezultatul nedorit al unui coitus interruptus nereușit, suportat deja 18 ani pe lume, și că greșeala trebuie îndreptată. Între aceste două extreme, „democrația” a lucrat intens în „textura umană”, iar dramaturgul alege episoade ofertante care să-i justifice ideea, precum cel în care un bărbat uită în miez de noapte ce urmează după cifra 6. Un om moare încercând să afle dacă dincolo de 6 e infinitul sau neantul și un altul îl înlocuiește în viață, ca și cum n-ar fi fost, cu viteza pe care ne-a imprimat-o societatea democratică…
Două episoadele sunt cu adevărat reușite. Cel dintâi, povestea femeii cu burqa, un discurs inteligent și simplu pus în scenă, în care Oana Ștefănescu interpretează o ființă tributară altei societăți și care încearcă să-și păstreze identitatea într-o situație limită – și-a ucis soțul –, într-o lume adoptivă. Jocul de-a nuanțele democrației este frumos surprins, iar textul se aude pentru prima dată, cu adevărat, în spectacol. Și rămân cuvintele ei, prin care vrea să justifice de ce poartă burqa: „Noi nu ne simţim victimele ei. Voi vă simţiţi victime atunci când trebuie să vă plătiţi ipoteca la casă? Pământul ar trebui să fie proprietatea tuturor…” Marea ei problemă în marea lume „democratică” în care caută să-și păstreze identitatea e să nu i se scoată burqa atunci când va fi arestată. O lecție nedogmatică despre democrație… Iar cel de-al doilea episod este scena finală, cu uciderea copilului. Scurtcircuitant, de o cruzime care depășește absurdul, momentul are o tensiune care salvează spectacolul. Consumerism, carierism, superficialitate, violență, dezumanizare, se topesc toate în imaginile cu doi oameni ce tocmai și-au ucis fiul și se fotografiază cu cadavrul lui în diverse poziții.
Că i-a plăcut textul sau că și l-a dorit un fel de manifest, mai mult sau mai puțin conștientizat, Alexandru Dabija realizează la Sala Studio de la Odeon doar un spectacol palid, în care, pe alocuri, pare că luptă el însuși împotriva piesei. De parcă, în căutarea formelor noi, nu s-ar lua cu adevărat în serios…
Teatrul Odeon, Sala Studio
Contra democrației, de Esteve Soler
Regia: Alexandru Dabija
Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ
Decor: Helmuth Stürmer
Costume: Corina Grămoşteanu
Video: Cinty Ionescu
Asistent decor: Irina Moscu
Distribuția: Mugur Arvunescu, Oana Ștefănescu, Silvian Vâlcu, Mihai Smarandache, Richard Bovnoczki, Alina Berzunțeanu.
Print