Ultimele zile au zvârcolit pur şi simplu spaţiul virtual autohton cu discuţii care mai de care mai aprinse. “Teatru comercial” versus “teatru de artă”, “săli pline” versus “săli goale”, “marele public” versus “receptori specializaţi” şi aşa tot mai departe. Ultimele luni nu au fost nici ele scutite de bătălia inegală dintre “teatrul de stat” şi cel aşa-zis “independent”, în ceea ce priveşte selecţia spectacolelor în festivaluri sau nominalizarea lor şi a creatorilor la varii categorii de premii. Iar ultimii ani au amestecat într-aşa hal noţiunile, conceptele, ideile, opiniile şi comentariile, de mai că-ţi vine să revii iar şi iar la bătrâna vorbă, pe nedrept considerată clişeu, care leagă teatrul de societate prin reflexia oglinzii. Istoria, însă, nu e nouă în spaţiul românesc şi în psihologia băştinaşilor. Şi nici a celui european, ce găzduia cândva, într-o latină Franţă de secol XVII, celebra “Ceartă a Cidului”, din care nu mai puţin celebrul dramaturg Corneille avea să iasă cam şifonat.
Spre deosebire de europenii cei temperamentali, americanii au urmat o altă cale. E drept, mai recent. Doar de câteva secole încoace. Cu obişnuita lor indiferenţă faţă de definiţii şi clasificări, producătorii şi-au văzut de interes (de cele mai multe ori – imediat), iar majoritatea statisticilor s-au raportat şi încă se raportează la numărul de reprezentaţii. Sigur că acesta poate fi deja punctul de pornire al unei noi dispute locale. Sau, de ce nu, al unei absolut utopice împăcări, prin care creatori şi critici deopotrivă “să-şi dea mâna peste ţară”, vorba poetului. Căci ultima perioadă a adus cu sine din ce în ce mai multe spectacole “necesare”, indiferent de zona din care provin ele sau de cea căreia i se adresează: comerciale sau de artă, de stat sau independente, politice au ba, muzicale sau/şi coregrafice, “de râs” sau “de plâns”, cu scenografii grandioase sau în spaţii goale, cu şi pentru tineri, cu actori experimentaţi sau reunind prietenos generaţiile. Întâmplându-se fericit atât pe scene “consacrate”, cât şi în cluburi, subsoluri sau alte locuri (deja vetust termenul) “neconvenţionale”. Iar “dovezi” sau “demonstraţii” există la tot pasul, cu condiţia ca paiele din ochiul confraţilor să nu ne împiedice a vedea bârnele personale.
Un astfel de exemplu, posibil mic în marea economie a omenirii teatrale, dar nu de neglijat în cea a consumatorilor de teatru, vine (tot) din zona independentă, care, în Bucureşti cel puţin, şi-a găsit de trei ani încoace un generos spaţiu de găzduire la Godot Café. Premiera românească a spectacolului cu piesa Proof (“Demonstraţie”) a americanului David Auburn a avut premiera astă vară, atunci când, credincios misiunii sale şi sloganului încetăţenit, “Godot nu închide stagiunea”. Producţia a revenit pe scena din Strada Blănari în această toamnă, într-o nouă variantă de distribuţie, funcţionând alternativ.
Câştigătoare a Premiului Pulitzer în anul 2001, piesa a avut parte de un spectacol cu o mie de reprezentaţii pe Broadway, dar şi de o ecranizare, în 2005, cu o distribuţie de excepţie – Gwyneth Paltrow, Anthony Hopkins, Jake Gyllenhaal. Povestea o are în centru pe tânăra Catherine, moştenitoare a geniului matematic al tatălui său, profesor universitar de curând decedat, dar şi (foarte posibil) a bolii lui mentale care le-a chinuit amândurora ultimii ani. În ziua înmormântării acestuia, un fost doctorand al profesorului intră în posesia unei uluitoare demonstraţii matematice, care poate revoluţiona teoria numerelor prime. Intriga poliţistă se combină cu romance-ul, umorul cu emoţia, într-o scriere alertă, ce asigură, în genere, succesul pe Broadway şi la Hollywood.
Şi, demonstrat după primele reprezentaţii, la Bucureşti. Regia spectacolului îi aparţine lui Ionuţ Kivu, actor la Teatrul Odeon şi eminent absolvent UNATC al generaţiei 2002, ca şef de promoţie cu media 10 (rara avis). Aflat la prima sa încercare de acest gen, Ionuţ Kivu aplică regula lui Brook, conform căruia Simplitatea nu e un stil, este bun-simţ. Cu atenţie aproape matematică la detalii, regizorul reconstruieşte povestea accentuând fragilul echilibru dintre geniu şi nebunie. Şi căutând răspunsuri la câteva întrebări: “Care e graniţa ce le desparte?”, “Cât de subţire este ea?”, “Unde e adevărul?”, “Cine e îndreptăţit să judece de ce parte ne aflăm?”, “Cum evoluează legăturile de familie atunci când începi să-ţi pierzi discernământul?” Demersului său îi răspund la fel de exact, matematic, cei patru actori de generaţii diferite.
În rolul profesorului prezent în amintirile fiicei sale şi în scene flashback, îl regăsim pe Ştefan Velniciuc, cu privirea lui albastră, eterică, pierdută undeva, printre cifre şi simboluri, într-un trecut în care dragostea pentru matematică e mai puternică decât prezentul, de care nu îl mai leagă decât dragostea lui Catherine. Într-o altă variantă de distribuţie, Alexandru Georgescu este mai “pământean”, mai “nebun” în genialitatea sa, mai frământat de soluţiile ce nu se arată.
Irina Ungureanu îşi dozează cu fineţe multiplele faţete ale personajului, ca într-un caleidoscop: fiică devotată şi, la rândul ei, geniu matematic, post-adolescentă rebelă şi slobodă la gură sau tânără îndrăgostită. Mai presus de toate, însă, teama de a nu moşteni şi dezechilibrul mental al tatălui, obsedată de adevărul ce nu poate fi întotdeauna demonstrat. Mâna ei schiţează spasmodic, în aer, formule şi ecuaţii, în timp ce vocea îi trece cu repeziciune prin varii registre: de la durităţi aspre până la o căldură neaşteptată, de la umorul în note joase – la emoţia vibrată.
Replică la personajul viu al lui Catherine este sora sa, Claire, interpretată în cheie rece, lucidă –
cool and content – de Ana Covalciuc. Analist financiar, pentru care lucrurile de neînţeles trebuie eliminate, nicidecum cercetate, Claire îşi capătă, prin jocul actriţei, şi momentele de ironie şi stropul de omenesc. Păienjenişul relaţiilor se completează cu personajul tânărului matematician Hal, student favorit al profesorului şi potenţial iubit al lui Catherine. Rolul îi aparţine mult mai tânărului Cosmin Pană (absolvent UNATC 2012), care îl construieşte cu aplomb şi mult umor.
Scenografia minimală, dar eficientă a Irinei Niculescu şi muzica semnată “90 % Andrei Kivu + Vice”, funcţionând fie ca o “cortină” între scene, fie ca jalon al momentelor-cheie, întregesc construcţia unui spectacol-demonstraţie a lucrului bine făcut. Finalul piesei este unul optimist, ca şi nădejdea că astfel de producţii oneste vor prolifera spre mai binele nostru, al tuturor, întru stingerea dihoniilor teatrale.
Print