Ruxandra Vera Ștefan
Întâlnirile Internaționale de la Cluj au ajuns la a IV-a ediție. Desfășurate între 8 și 12 octombrie 2014, au oferit o temă menită să întrețină imaginația: „Căile libertății”… pentru că nu există o singură cale, ci o pluralitate a lor pe care o regăsim în diferitele spectacole prezentate în cadrul acestei manifestări teatrale.
Frumos e în octombrie… la Cluj, când zilele încă păstrează ceva din amintirea verii, când ora prânzului te „toropește”, iar diminețile și serile te îmbracă în răcoarea binefăcătoare care ține mintea trează și ochii limpezi, ageri și pregătiți pentru a privi și înțelege mișcările umanității din sălile unde lumea se înghesuie să se odihnească, trezindu-se din amorțeala în care i-a aruncat inerția.
Care e răscrucea de drumuri din care am plecat pe căile libertății…? Două spectacole în care textul, dansul, muzica și jocul actorilor își găsesc expresia cea mai vie, pentru că fiecare se dezvoltă independent, dar fără să o înghită pe cealaltă.
Ca un preambul al deschiderii oficiale, am avut ocazia să vizionăm spectacolul Swing de Vava Ștefănescu. Un spectacol care într-adevăr te așază pe marginea prăpastiei și te învață să privești liniștit în jos, pentru că oricum singura posibilitate este aceea de a zbura. A cădea nu există în expresivitatea corporală a interpretei Vava Ștefănescu care, timp de aproape o oră, este suspendată deasupra scenei într-un dans constrâns de spațiu, dar eliberat prin entuziasmul izvorât din interior, prin forța vitală. Ritmul începutului este lent, de la descoperirea constrângerii, trecând prin explorarea tuturor ipostazelor de mișcare pe care ți le oferă un leagăn (nu sunt foarte multe, dar sunt ofertante pentru ceea ce pot sugera), prin frenezia dorinței de libertate și prin revelația pe care o are această „entitate suspendată”… că este mai liberă decât ar fi fost dacă ar fi putut merge. Rememorând imaginile din spectacol, m-au făcut să mă gândesc acum la interludiile sufletului dintre cele șapte vieți ale personajelor din romanul lui Liviu Rebreanu, Adam și Eva. Cum sufletul zburdă în afara timpului și spațiului, într-o indefinibilă fericire, uimindu-se de sine însuși. Pesonajul Vavei Ștefănescu din Swing nu este un personaj, este un suflet. Sufletul. Vocea lui este exterioară. Vava este cea care plutește, vocea actriței Irina Wintze este cea care gândește. Două entități care urcă parcă dansând în spirală și alcătuind coloana infinitului. Una este doar mișcare, cealaltă doar voce. Una vorbește pentru ca cealaltă să se poată mișca. Una se mișcă pentru ca cealaltă să poată vorbi. Expresia cea mai frumoasă a prieteniei și fondul iubirii: complementaritatea. Melodiile alese spre a însoți plutirea pe aer au completat cadrul. Diferite imagini îți încolțeau în minte datorită îmbinării de elemente, atât de simple și totuși atât de bogate în sensuri. Una dintre aceste imagini a fost cea a îngerului păzitor care nu te lasă niciodată să cazi indiferent de zbaterile, revolta sau deznădejdea ta. Refrenul melodiei repeta cuvintele „guardian angel”, iar umbra „sufletului” luminat difuz era statornică, mereu acolo, întipărită pe paravanul negru din spatele scenei. Înger păzitor sub trei forme: umbra, vocea și un înger al spectacolului care face ca acel leagăn să nu cadă și pe Vava să ne demonstreze că singura opțiune valabilă în viață este Zborul, sub toate formele lui… și mersul pe apă este tot un zbor. Închei mențiunile despre acest spectacol, amintind ceea ce a spus moderatorul dezbaterii „întâmplate” joi, 9 octombrie și intitulate Teatrul-dans și publicul românesc, Dan C. Mihăilescu: „În teatrul-dans am descoperit o extraordinară demnitate a spectatorului – descoperi o nouă lume mentală.”
În cadrul dezbaterii menționate, într-un cadru distins, dar și destins, s-a vorbit și despre spectacolul regizorului-coregraf Péter Uray, construit pe baza piesei lui William Shakespeare Cum vă place, spectacol care a urmat cuvântului de bun venit adresat publicului de Mihai Măniuțiu, regizor și manager al Teatrului Național Cluj-Napoca.
Cum vă place teatrul-dans? A început să ne placă nouă, spectatorilor, pentru că respectă importanța mișcărilor necesare și nu aparența „prizelor” extraordinare. Să faci teatru-dans cu actori este o performanță, pentru că, în ciuda faptului că „Teatrul-dans videază textul”, așa cum tot Dan C. Mihăilescu observa, replicile pe care le au actorii de zis pentru a ajuta la derularea poveștii sunt nuanțate și au substanță, chiar dacă până atunci toată încărcătura textului a fost transferată mișcării. Decorul și costumele, semnate de Adriana Grand, au ajutat la conturarea caracterelor.
Alături de Zbor și de libertatea de a alege, o altă cale a libertății a fost, așa cum cu toții ne amintim, fie că am trăit acele momente sau nu, căderea comunismului. În acest sens au fost prezentate două spectacole: Amalia respiră adânc în regia lui Tudor Luncanu și Spectatorul condamnat la moarte, în regia lui Răzvan Mureșan. Autorii celor două texte, Alina Nelega, respectiv Matei Vișniec, prezenți la masa rotundă intitulată Literatură și totalitarism, etic și estetic. Dezbateri, problematizări, polemici în mileniul trei au vorbit despre resorturile interioare care i-au determinat să scrie aceste piese și despre felul în care ele sunt cu atât mai puternice cu cât nu au fost programatice. Se nășteau din nevoia de libertate.
Amalia în interpretarea Ancăi Hanu are forță și o înțelepciune aparte, încă de la început. Personajul și actrița se pliază foarte bine unul pe caracterul celeilalte și invers. Spectatorul condamnat la moarte m-a dus cu gândul la acea mișcare teatrală, îmbrățișată cu precădere în America, denumită in your face theatre. Un text savuros, în special pentru cei din lumea teatrului, care înțeleg relația regizor – actori. Plăcerea cu care actorii joacă acest spectacol este aproape de neimaginat. Este despre ei, dar, în egală măsură, și despre spectator/spectatori care nu sunt deloc lăsați să „moțăie” liniștiți în spatele celui de-al patrulea perete, învăluiți în iluzia de siguranță pe care ți-a dă locul din sală, aflat la distanță de scenă. Oricine poate fi cel vizat, dar din cauza reacției sau lipsei de reacție a celui vizat, toți ceilalți sunt „condamnați la moarte”. În acest spectacol descoperi actorul revoltat pe propria meserie, revoltat pe detașarea publicului, revoltat pe „tirania” regizorului. Substraturile sunt numeroase și trimiterile la diferitele regimuri politice dezumanizante nu lipsesc. Dramaturgul însuși nu se poate ascunde și trebuie să dea o explicație în fața actorilor „obligați” să-i rostească cuvintele „mâzgălite”. Spectacolul impresionează pentru că zdruncină câteva cărămizi din zidurile gândirii noastre, care sub acțiunea uniformizantă a societății, se calcifică imperceptibil. Pot spune că în final trăiești chiar un soi de catharsis – pentru că îl ai în fața ta pe Oedip-ul din tine, cu ochii șiroind de lacrimi și de sânge, acea parte din tine care nu s-a luptat pentru dreptate îndeajuns și e chemată acum să-și reamintească calea spre libertate.
Întâlnirile Internaționale de la Cluj – din cât am reușit să văd în timpul petrecut în acest oraș liniștit, dar cu o viață culturală foarte bogată (doar în luna octombrie un festival de muzică clasică, zile dedicate cântecului de cătănie) – au rafinament și ținută intelectuală, în acel sens al deschiderii sincere către artă și frumos.
Print