Despre „Afrim, tatăl unui emo kid”

Uite că viaţa mă ispiteşte şi nu mă lasă să-mi ţin făgăduiala. Zisesem că săptămâna asta continuăm “Prăpastia şi hăul”, dar cum aş putea pierde ocazia pe care mi-o dă un text cum nu e altul, din ultimul număr al revistei online Art Act Magazine?

Se numeşte “Afrim, tatăl unui emo kid”  (http://www.artactmagazine.ro/afrim__tatal_unui_emo_kid.html) şi e scris de cineva care soarbe din ochi producţiile cunoscutului regizor. Cum nu sunt deloc seriozitatea întruchipată în ochii dvs. şi pe bună dreptate, îmi întrerup consideraţiunile ca să arunc o privire de sceptic ramolit şi  pişicher ce sunt la un comentariu la care nu se poate să nu-ţi tresară creierul.

În primul rând, fără îndoială că la vârsta mea e greu să pricep de ce autorul foloseşte cu vădită plăcere limbajul colocvial şi argoul într-o revistă în care scriu critici şi gazetari de teatru. Oare ce rezolvă, la nivel de conţinut şi formă, ce efect îşi închipuie că creează (ca să mă exprim astfel!) cu „songuri miştoace” şi cu „gagicile” de la Teatrul Odeon? Simulează şi poate chiar stimulează un fel de familiaritate cu cititorul sau limbajul liber de clişee terminologice? Enfin… Dacă ar fi scris în alt tip de publicaţie (de popularizare sau trivializare a artei, de pildă, cum nu prea există în ţărişoara voastră), aş mai fi înţeles, dar aici… Sau e mai cool? Sau te pomeneşti că aşa o scriitură nu poate decât să-i ispitească pe neofiţii în ale teatrului, care se vor buluci la cronică pentru că au recunoscut lumea lor în ea prin cuvinte comune?

În ce priveşte conţinutul, oferta e aiuritoare. Avem de toate pentru toţi şi nimic. Nu sunt încredinţat că a-l gratula pe regizor, cu afecţiune şi spirit ludic (ce-i imită piesele), desigur, cu o definiţie  gen „emo kid” îi face un serviciu. Hm… Pe de altă parte, după ce citeşti opera rămâi cu impresia că spectacolul lui Afrim este o mare capodoperă nonconformistă, ironică, jucăuşă, dărâmătoare de clişee… O bogăţie, ce să mai! „Câtă speranţă” ar fi, în viziunea autorului, de o mare poezie şi prin utilizarea intensă a cuvintelor ce denumesc fecalele în limbaj popular, ne explică semnatarul. Iar scepticilor le spune că… Eminescu făcea pipi şi avea mătreaţă! (???) Uite ce înseamnă să fii atât de bătrân: îţi scapă logica şi pierzi firul. Ce are a face primăria cu….? Dar să stea liniştit: nimeni nu se îndoieşte că poetul făcea pipi. Nu se impune să ne “aducă la cunoştinţă”. Dar care-i legătura cu „Luceafărul”?! Pare-mi-se că autorul, prins de propriul elan, cade în plasa propriilor idei, oarecum ceţoase. Zic că vrea să facă o analogie, invocând un ilustru exemplu. Buuuuuuun. Dacă nu mă înşel, mecanismul ar funcţiona asfel:

a. Spectacolul foloseşte abundent „căcat” şi „pişat”

b. Spectacolul are poezie şi din acest motiv (de altfel, singurul evocat de semnatar, şi, oricum, neexplicat)

Prin urmare, hai se facem trimitere la Eminescu:

c. Eminescu făcea pipi şi avea mătreaţă, „Luceafărul” are poezie şi din acest motiv  (astfel ar fi arătat concluzia, dacă s-ar fi procedat prin analogie.) Numai că, în comentariul cu pricina, autorului îi iese altceva, căci simte aberaţia şi, ocolind-o, dă în alta şi mai dihai: „Deşi făcea pipi şi avea mătreaţă, Eminescu a scris „Luceafărul”.  Absolut inocent, autorul pune o problemă de teoria artei. Numai că e veche şi tranşată… Adică pentru ăi mai copţi de veacuri şi de cetitul cărţilor, vreau să zic.

Uite că, în faţa unei astfel de judecăţi, mintea mea istovită şi pusă pe şotii e cam nedumerită. Totuşi, ce o fi vrut să ne arate? Că, deşi era un biet muritor, Eminescu a scris „Luceafărul”? Iar noi să procesăm analogia şi să ne gândim că uite, deşi e un biet muritor, Afrim a creat spectacolul „Câte speranţă”?! Mai degrabă aş zice că a vrut altceva, dar nu i-a ieşit. Cred că a vrut să ne lumineze şi să ne dea peste nas (nouă, tuturor, la grămadă) cu o informaţie nou-nouţă: „pipi” şi „caca” sunt o chestiune universal-valabilă, de când lumea şi pământul, aşa că foarte bine că sunt prezente pe scenă, graţie nonconformismului duduitor al lui Radu Afrim. Acum chiar că zâmbesc, pentru că fireşte că nu prezenţa lor în limbajul de pe scena e problema. Problema e motivaţia lor spectacologică (poftim, mă exprim mai tehnic), în spiritul unei estetici, şi angrenarea într-un întreg cu un sens, fie el şi postmodern (în care sensul ar fi, chipurile, că nu există un sens unic). Cu alte cuvinte probleme nu sunt cuvintele în sine, ci de ce şi în ce scop le spui pe scenă. Că, altfel, „pipi” şi „caca”, ce mai încolo, încoace, facem cu toţii. Numai că nu e suficient!

Cât despre ironia ce învăluie comentariul semnatarului, este atât de ambiguă, că nu se mai pricepe pe cine vizează. Spectacolul? Regizorul? Spectatorul, pe care semnatarul îl bănuieşte a avea aşteptări standard şi pe care îl ia peste picior a priori? Ar fi putut fi salvatoare, dar nu s-a întâmplat. Nici mixtura ceţoasă de ironie (aruncată în neant, aş zice) şi dezinhibiţie şi lejeritate terminologică, nici atât de firavul conţinut ideatic nu te îndeamnă să te duci să vezi piesa. Hi hi, hi, şi tocmai ăsta era scopul articolului în stil nonconformist elogios!

Print

71 Comentarii

  1. ninat 15/03/2010
  2. ninat 15/03/2010
  3. Vlad 15/03/2010
  4. marlo 16/03/2010
  5. ninat 16/03/2010
  6. atlas 18/03/2010
  7. Botez Cornel 18/03/2010
  8. atlas 19/03/2010
  9. Mariana Brezan 19/03/2010
  10. yorick cel dilematic 19/03/2010
  11. Mariana Brezan 19/03/2010
  12. yorick cel dilematic 19/03/2010
  13. Mariana Brezan 19/03/2010
  14. Constantin E 20/03/2010
  15. yorick cel dilematic 20/03/2010
  16. marlo 21/03/2010
  17. atlas 22/03/2010
  18. marlo 22/03/2010
  19. mima 23/03/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.