Despre actorie şi alţi „demoni”

Ştiam de ceva vreme, din diverse interviuri şi declaraţii ale lui Marcel Iureş şi Alexandru Dabija, care au colaborat mult în ultimii ani, că se pregăteşte o scoatere la rampă a poveştilor din rezervorul naţional şi o redescoperire a lor pe scenă. Ideea semănată atunci a încolţit acum, explodând spectaculos la suprafaţă, crescând dintr-odată şi din prima, ca voinicul din poveste, cât alţii în nu ştiu câţi ani.

Dacă proiectul de concretizare scenică a „periculoasei arte a spunerii unei poveşti”, cum scrie regizorul Alexandru Dabija în programul spectacolului „Absolut”, va creşte mare şi puternic, sămânţa va fi fost bine sădită, bine rostuită şi atent iubită. Ieşită în lume, în faţa spectatorilor, odată cu „Absolut”, ea este deja o fiinţă vie, întreagă şi consistentă. Iar dacă după „Absolut” nu vor încolţi alte spectacole în care se spun basme, populare sau culte, Teatrul Act tot va rămâne un erou civilizator  în vremuri în care civilizaţia nu mai descoperă, ci redescoperă, când vine vorba de artă. Căci, reciclând şi iubind mixul, amalgamul şi hibridul, postmodernitatea redescoperă. E una din calităţile ei, care vine în întâmpinarea unui orizont de aşteptare scurt, ca memoria postmodernului.

Acestea sunt vremurile în care doi creatori se aventurează să meargă cumva contra curentelor care bat, uneori fără folos artistic, prin teatrele noastre şi să se întoarcă la o artă ritualică, rămasă însă în stratul pasiv al culturii: povestea şi arta de a povesti. Nu, nu e un fel de cadavru pe care doi creatori ironici şi, slavă Domnului!, autoironici îl scop din dulap cu un scop concret. Este vorba, dimpotrivă, despre o fiinţă închisă în dulap, pe care o scot cât se poate de vie şi de nevătămată, permisă fie-mi exprimarea. „Absolut”, noul spectacol de la Teatrul Act al lui Alexandru Dabija, este o redescoperire a lui „Ivan Turbincă”, adică a basmului cult, datorată artei drăceşti (în sensul lui antifrastic, adică „îngereşti”) a actoriei. Prin „Absolut”, o artă o (re)descoperă pe alta în oglindă. Adică se descoperă, cu mucalită uimire şi fără farafâstâc, pe sine.

Ce face Marcel Iureş preţ de o oră şi un sfert pe scena intimă din subsolul de pe Calea Victoriei nu se poate povesti. Actorul îşi completează o parte din identitatea sa care prea rar s-a concretizat pe scenă, partea aceea jucăuşă, haioasă, copilărească şi plină de o energie care n-are nicio legătură cu spiritele întunecate, anxioase ale dramaturgiei moderne. În Marcel Iureş din „Absolut”, un răsfăţat al soartei,  n-a rămas nici urmă de Richard al II-lea, Hamlet, Henric al IV-lea, Krapp, Burscon sau Martin. Din fericire. N-a rămas niciun gest deja făcut, nicio rostire deja încercată, nicio privire deja exersată. Actorul iese acum la lumină cu un secret pe care nu-l ştiam noi spectatorii, chiar dacă, văzându-l cum e în acelaşi timp, Ivan Turbincă, Moartea, Sf. Petru, Dumnezeu etc., ne amintim de un Caligula jucat acum 15 ani sau de un Chiriac care i-a urmat acestuia la scurtă vreme.

Este acel secret ascuns în oricare dintre nu prea mulţii actorii cu adevărat deschişi, actorii mereu completabili, „actorul complet” fiind doar o sintagmă nefericită din limbajul critic. Spunând povestea lui Ivan Turbincă singur pe scenă, Marcel Iureş arată că ştie şi poate să facă, din când în când, tabula rasa, sau să dea delete, cum s-ar mai putea spune. Şi să facă altceva, să se joace jucând altceva. Un gest de igienă persoanlă pentru actorul care se şi ne respectă. Nu mai ştiu care critic de film, Alex. Leo Şerban sau Mihai Chirilov, a formulat memorabil complimentul suprem pentru Meryl Streep, spunând că poate să joace orice – şi o orhidee, şi o bombă. Prin „Absolut”, şi Marcel Iureş se plasează în aceeaşi categorie.

Spunând povestea năstruşnică a lui Ivan Turbincă, cel care omoară Moartea, se ceartă cu Dumnezeu şi-l ia peste picior pe Sfântul Petru, trecând de la Rai la Iad pentru că în primul nu găsea nici rachiu, nici ţigări, nici muieri şi nici picior de lăutar, aplicându-le corecţii cu băţul drăcuşorilor înspăimântaţi şi câte şi mai câte, Marcel Iureş este asemenea bufonului fictiv sub semnul căruia stă şi cugetă această revistă. Asemenea lui Yorick, actorul rămâne o „tolbă nesecată de ghiduşii şi neţărmurită-nchipuire”, dezvăluindu-se acum şi celor sau mai ales celor care-l cunosc ca actor de teatru. Cei care-l ştiu doar din film, vor vedea pe scenă alt creator. „Absolut” n-are cum să dea greş la nicio categorie de spectatori. Povestit de Marcel Iureş şi mânuit de Alexandru Dabija, Ivan Turbincă îşi arată şi frumuseţea, şi hazul, şi metafizica. Lectura scenică propusă de cei doi artişti va deveni, desigur, lectură obligatorie pentru spectatorii care nu vor doar „să se distreze”.