Despre “Hamlet” se spune c-ar face cât o mie de piese într-una singură, interpretarea sa fiind, până la urmă, o alegere regizorală. O piesă-burete ce poate fi montată ca tragedie metafizică, politică, filosofică, psihanalitică, piesă poliţistă, de dragoste, trădare, horror, tragedie de familie şi… cine ştie cât de departe se mai poate ajunge. Au dovedit-o, de-a lungul timpurilor, mari directori de scenă, mari actori. O vor mai dovedi, cu siguranţă. Prin “Hamlet”, geniul lui Shakespeare a dat lumii un veritabil ax de rotaţie. Lumea ca scenă…
Prin extrapolare, însă, comentariul este valabil pentru toate textele sale, indiferent dacă au fost clasificate de teoreticieni drept tragedii, comedii sau piese istorice. Încadrările joacă întotdeauna feste în cazul lui Shakespeare. “Ce doriţi” (“What You Will”), subtitlul comediei “A douăsprezecea noapte”, pare îndemnul autorului către cititorii săi: “Luaţi ce doriţi din piesa mea.” Este un posibil îndemn pe care traducătorii şi regizorii l-au speculat adesea…
Îndemnul a fost preluat şi de regizorul Gábor Tompa, care a ales să monteze “Neguţătorul din Veneţia” la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, al cărui director este de 28 de ani, ocupând un meritoriu loc întâi în topul longevităţii managerilor teatrali din România. A mai ales să rămână fidel textului shakespearian, prelucrat prin traducerea modernă a lui Ádám Nádasdy şi dramaturgia lui András Visky. Şi-a ales apoi, fireşte, o cale regizorală pentru a construi spectacolul. La final, însă, a mai ales ceva. Cu generozitate, i-a lăsat publicului dreptul de a alege “ce (şi cât) doreşte” din acest spectacol, la nivel de receptare şi empatie: piesa lui Shakespeare, povestea neguţătorului din Veneţia sau pe cea a cămătarului evreu, dragostea interzisă de familie sau religie, xenofobia, antisemitismul, feminismul, sexualitatea, comedia pură sau amară, glume interne sau stand-up comedy, trecuta Veneţie sau prezentul Wall Street, eterna dominaţie a banului, solourile actoriceşti sau interpretarea trupei în ansamblu, muzica rock sau decorul super-tehnologizat. Tot “ce doriţi”…
Povestea “Neguţătorului din Veneţia” vine încă din scrierile Evului Mediu, dar devine cunoscută prin piesa lui Christopher Marlowe, “Evreul din Malta”, scrisă cu câţiva ani înaintea lui Shakespeare, la fine de secol XVI. Deşi o vreme a circulat cu titlul “Evreul din Veneţia”, piesa lui Shakespeare indică un alt personaj principal, pe bogatul neguţător Antonio. Acesta îl creditează pe Bassanio, bunul, dar risipitorul său prieten, c-o sumă mare de bani, pentru ca tânărul să-şi poată peţi aleasa, pe frumoasa şi bogata Portia. Nu are momentan banii gheaţă, ci investiţi în negoţul său, în corăbiile şi mărfurile ce străbat mările. Cum treaba e urgentă, va apela la serviciile unui cămătar evreu, Shylock. Ura dintre ei e imensă, dar scopurile-s mai importante: unul vrea să-şi ajute prietenul, celălalt să se răzbune pe toate jignirile îndurate de-a lungul timpului în lumea creştină. Contractul va fi unul ciudat, extrem de dur. Nu e vorba de dobândă, ci de o livră de carne, “cât mai aproape de inimă”, pe care Shylock va avea dreptul s-o taie din trupul lui Antonio, dacă acesta nu-şi va achita datoria în ziua stabilită. Bassanio îşi primeşte banii şi, prin inteligenţă, câştigă şi mâna Portiei, reuşind să dezlege enigma lăsată prin testament de tatăl fetei, drept condiţie a măritişului.
O acţiune secundară ne-o prezintă pe Jessica, fiica lui Shylock, îndrăgostită de-un tânăr creştin, Lorenzo. Pentru a se putea căsători cu acesta, fuge de-acasă cu bani şi bijuterii. Descoperind faptele, Shylock mărturiseşte c-ar dori să-şi vadă fata moartă, la picioarele sale, dar cu giuvaerele în urechi şi banii în raclă.
Între timp, toate corăbiile lui Antonio naufragiază, pierde toată averea, iar în ziua scadenţei contractul trebuie dus la bun sfârşit. Posibila tragedie este, însă, evitată, prin răsturnările de situaţie pe care acelaşi geniu al lui Shakespeare le controlează, fără a transforma piesa într-o comedie spumoasă. După mai bine de patru secole, pledoaria lui Shylock pentru evrei şi monologul despre milă al Portiei rămân repere în istoria literaturii dramatice şi a artei actorului.
Nemulţumiţi, poate, de importanţa (aparent) redusă pe care Shakespeare i-a dat-o lui Shylock, dramaturgii care i-au urmat, au preluat îndemnul despre care vorbeam. Şi au dat… evreului ce-i al evreului. În anii ’70, fostul tânăr furios, Arnold Wesker, a scris piesa “Neguţătorul”, ce-l are ca protagonist pe Shylock – interpretat de Constantin Dinulescu într-o montare a Teatrului Evreiesc de Stat (2000). La sfârşitul anilor ’90, un alt om de teatru britanic, Gareth Armstrong, scrie un text intitulat chiar “Shylock”, în care personajul e prezentat din punctul de vedere al celuilalt evreu din piesa originală, Tubal. Horaţiu Mălăele şi George Mihăiţă le-au dat formă în recentul spectacol al Teatrului de Comedie Bucureşti (2017).
Piesa lui Shakespeare n-a prea tentat regizorii români. Am în memorie doar montarea Teatrului Mic, cu Dan Condurache în rolul lui Shylock (2000). Şi, ca reper, filmul “Neguţătorul din Veneţia” (2004) cu Al Pacino, alături de Jeremy Irons (Antonio) şi Ralph Fiennes (Bassanio).
Pentru montarea de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, regizorul Gábor Tompa nu alege o “ierarhizare” a personajelor (Shylock vs. Antonio), nu alege să încline balanţa de-o parte sau alta (iudaism vs. antisemintism), ci alege să ne prezinte o lume contemporană suspect de asemănătoare cu cea zugrăvită de Shakespeare în urmă cu patru sute de ani. Sigur că lumea s-a schimbat. Şi că imaginara Veneţie a căpătat alte contururi. Ne aflăm iniţial într-un spaţiu rece din oţel şi sticlă, corporatist, aseptic, dar, vai, cât de contaminat de puterea banului şi de machiavelism. Printre ecrane pe care rulează cele mai noi informaţii de la bursă, îşi duc viaţa personaje guvernate de acele scopuri care scuză mijloacele. Personaje care se transformă odată ce interesele le sunt puse în joc. Liftul exterior, transparent, face legătura pe verticală între lumile ce-şi cunosc prea bine locul în ierarhie. Decorul de mari proporţii al lui Dragoş Buhagiar se va reinventa de-a lungul spectacolului, cu ajutorul lighting design-ului conceput de László Erőss şi-al proiecţiilor video imaginate de András Rancz. Acţiunea ne va purta prin varii spaţii – interioare şi exterioare –, cum numai Shakespeare ştie s-o facă: aproape filmic. Casa Portiei va fi încă o ocazie de ironie la adresa bogaţilor şi îmbogăţiţilor zilei: un mobilier luxos, frizând kitsch-ul. Nici n-ar fi de mirare: din portretul atârnat la loc de cinste, tronează faţa zâmbitoare a lui Berlusconi, asimilat – în povestea noastră – cu tatăl cel avut, inventator perfid al loteriei peţitului.
Nu este singura glumă generată de translatarea poveştii în actualitate, dimpotrivă: spectacolul abundă în astfel de exemple, care se susţin. Descoperirea lor este o adevărată bucurie pentru cei familiarizaţi cu piesa lui Shakespeare. Ceilalţi se vor distra la comedia ce se desfăşoară pe scenă, vor recunoaşte personaje contemporane şi se vor înfiora la episoadele tragice care se consumă în aceeaşi acută contemporaneitate. Cu toţii vor admira încă o dată trupa Teatrului Maghiar din Cluj, funcţionând matematic – atât în ansamblu, cât şi individual. Douăzeci de actori sunt pe scenă, majoritatea – bărbaţi, conform textului shakespearian. E un spectacol al masculinităţii – prin forţă şi ritm. E un spectacol cu mulţi bărbaţi într-o lume guvernată de bărbaţi. Nici Portia, nici Jessica nu vor ieşi învingătoare, deşi aparent îşi ating scopurile, demonstrând inteligenţa şi puterea femeilor. Ca de obicei, la Shakespeare, spirala sexelor ne poartă în zonele psihanalizei: anima şi animus. “Familia tradiţională” nu pare să aibă şanse. Cu toţii, însă, bărbaţi, femei, îşi urmează până la capăt interesele (indiferent de natura lor), chiar dacă asta îi va duce pe unii la pierzanie.
Interesul bogatului şi infatuatului “neguţător” Antonio – remarcabil interpretat de Gábor Viola – este dragostea lui Bassanio, uşuraticul său prieten (şi-n ale banilor, şi-n ale amorului) – Balázs Bodolai. Acesta o vrea pe Portia, de fapt, averea ei. De-aici vor porni toate. Le stau alături amicii/colegii de conjunctură – figuraţi cu mult umor şi infinită atenţie la detalii de Ervin Szűcs, Loránd Farkas, Szabolcs Balla. Ei sunt responsabili şi de muzicalitatea propriu-zisă a spectacolului. Ca membri ai trupei Loose Neckties Society, îşi iau instrumentele şi ne poartă prin varii decade ale rock-ului amplificat: din anii ’60 – cu Beatles şi-o ironică parafrază, “Hey Jew”, apoi în ’80 – cu Judas Priest şi “Breaking the Law”, până la sfârşitul anilor ’90 – cu Liquido şi “Narcotic”, piesă ce-ţi rămâne obsedant în minte mult timp după finalul spectacolului.
Nici urletul de animal dus la tăiere al lui Antonio pus în faţa executării contractului nu poate fi uşor uitat… Duplicitari în iubire, bărbaţii îşi ascund laşitatea prin violenţă şi ridicolul sub costume de firmă. (Chiar dacă sunt doar costume de baie.) Ridicoli sunt şi peţitorii “necâştigători” ai Portiei – excelent interpretaţi în cheie comică de Loránd Vata şi Ferenc Sinkó. Nici predecesorii lor nu-s feriţi de asta, deşi sunt figuraţi doar sub forma unor fotografii de catalog matrimonial. (O reuşită inside joke.) Ridicol este până şi Dogele Veneţiei, eternul politician interesat de expunerea pozitivă în presă – interpretat cu seriozitatea-i caracteristică de Áron Dimény. Iar nelipsitul bufon din piesele shakespeariene îşi găseşte varianta de stand-up comedian prin jocul tânărului Csaba Marosán. “De toate pentru toţi”…
Personajele feminine au parte de interpretări atent nuanţate. Enikő Györgyjakab, în “săraca fată bogată” Portia, trece cu dezinvoltură de primadonă prin etapele femeii înţelepte: fiică ascultătoare (de nevoie), iubită pătimaşă, soţie resemnată (c-un soţ nu tocmai fidel). Niciuna dintre aceste “funcţii” nu-i permite, însă, a-şi demonstra înţelepciunea nativă; pentru asta e obligată să se deghizeze în bărbat… Este dublată cu energie, în oglinda comică, de Csilla Albert, în rolul subretei, dar şi confidentei sale, Nerissa, parcurgând în tandem această succesiune.
Re-citirea textului de către regizorul Gábor Tompa delimitează un triunghi de personaje. Care nu mai provin din zona comediei. Jessica, fiica evreului Shylock nu mai este o fată cuminte îndrăgostită de-un creştin. Devine o adolescentă rebelă, o revoltată împotriva tatălui, dar şi a lumii în care trăieşte. Alege soluţiile imediate – droguri, sex –, dar şi fuga de-acasă. În final, nu-şi va găsi niciunde locul, tânjind după tradiţiile pierdute. Éva Imre îi desenează delicat traseul, alături de Péter Árus, în rolul iubitului ei, viitor soţ. Nici el nu-şi va găsi fericirea, deşi pare să aibă un strop de umanitate în plus faţă de tinerii din jur.
În fine, rolul lui Shylock, odată cu întreaga lui moştenire istorică în dramaturgie şi arta actorului, îi revine lui Zsolt Bogdán. Conştient de toate acestea şi stăpân pe ele, construieşte un personaj uman ce nu ţine cont de legendă, un om cu bune, cu rele, mai ales cu rele. Îşi apără cu echidistanţă personajul, fără a încerca să convingă publicul a-i ţine partea. Îţi rămâne ţie, ca spectator, misiunea de a înclina balanţa, de-a alege să-l condamni pentru dorinţa lui de răzbunare sau, mai grav, aceea de a-şi vedea fata moartă ori să-i înţelegi suferinţa adunată în istorie şi să te înfiori la scena violentă a “botezului” forţat. Alegeri, alegeri…
Se spune că “evreii conduc lumea”. Posibil. Dar cu preţul câtor umilinţe… Acolo sus, în lift, deasupra tuturor, personajul e singur. E o lume în care cu greu ne mai găsim locul, oricine-am fi, de unde am veni. O lume în care suntem singuri, oricât am socializa virtual sau în cluburi underground. O lume a negoţului.
Cu toate acestea, “Neguţătorul din Veneţia” al Teatrului Maghiar de Stat Cluj e o comedie. Una reuşită.
Teatrul Maghiar de Stat Cluj
“A Velencei Kalmár” / “Neguţătorul din Veneţia” de William Shakespeare
(traducerea în limba maghiară: Ádám Nádasdy)
Regia: Gábor Tompa
Scenografia: Dragoș Buhagiar
Dramaturgia: András Visky
Asistenţi regie: Botond Nagy, Emőke Veres
Imagini video: András Rancz
Lighting design: László Erőss
Asistent costume: Gyopár Bocskai
Mişcare scenică: Enikő Györgyjakab, Paco Alfonsín
Regie tehnică: Emőke Veres, Réka Zongor
Distribuţia:
Antonio – Gábor Viola
Bassanio – Balázs Bodolai
Gratiano – Ervin Szűcs
Salarino – Loránd Farkas
Solanio – Szabolcs Balla
Lorenzo – Péter Árus
Shylock – Zsolt Bogdán
Jessica – Éva Imre
Portia / Baltazar, jurist – Enikő Györgyjakab
Nerissa / Secretarul lui Baltazar – Csilla Albert
Stephano – Alpár Fogarasi
Lancelot Gobbo – Csaba Marosán
Moș Gobbo – Attila Orbán
Tubal – Róbert Laczkó Vass
Prințul Marocului – Loránd Váta
Prințul de Aragon – Ferenc Sinkó
Prințul – Áron Dimény
Alte roluri: Melinda Kántor, János Platz, Andrea Vindis
Muzică live: Loránd Farkas, Szabolcs Balla, Ervin SzűcsData reprezentaţiei: 28 septembrie 2018
Foto: István Biró
Print