Liberul arbitru este un domn tare parşiv. Prietenos, aparent, generos şi foarte înţelegător. E de acord cu tine şi îţi face pe plac. E acolo doar pentru a fi garantul alegerilor tale. Seducătoare noţiune. Ai şansa de a decide totul; de la culoarea tricoului pe care îl îmbraci astăzi şi trotuarul pe care mergi spre job, minut de minut, îţi construieşti viaţa cu propria voinţă. Ce poate fi mai tentant şi mai seducător. Alegerile. Aceste himere şi capcanele lor. Din ce în ce mai mult lumea în care trăim pare o tragedie antică în care destinul face şi desface şi vina tragică planează ameninţător deasupra capului, iar alegerile sunt, invariabil, greşite. Fatalitatea revine la modă.
Cred că nici soarta, nici întâmplarea n-au aranjat astrele, în aşa fel încât Cristina Giurgea să monteze piesa lui Eugene O’Brien, „Eden”. Pare o alegere asumată. Liberul arbitru şi-a făcut datoria. A sedus şi a abandonat, aşa cum îi stă în fire. Vizionând spectacol montat la TNB, sentimentul de ciudă m-a urmărit din ce în ce mai pregnant; atâta creativitate, talent, energie, originalitate şi inventivitate irosite pe un text care nu are nimic de spus. O poveste banală, povestită sub formă de monologuri intercalate despre un tânăr soţ impotent, soţia lui supraponderală şi fanteziile lor erotice. Două ore în care Billy şi Breda îşi narează propiile acţiuni, iar noi suntem martorii ambelor conştiinţe dezgolite prezentate alternant pe parcursul aceloraşi acţiuni reluate de două ori. În film procedeul a funcţionat nu o dată cu succes. În teatru, însă, când anunţi că ridici paharul pentru ca în secunda următoare să o şi faci se numeşte pleonasm. Acest stream of consciousness captivant în romane literaturii moderne, odată urcat pe scena de teatru îşi pierde farmecul.
Marele merit al echipei acestui spectacol este tocmai ritmarea acestui text, altfel plicticos şi cu o miză prea obscură. Soluţiile mereu surprinzătoare ale Cristinei Giurgea şi scenografia ludică semnată de Alexandra Panaite şi Alexandra Constantin storc fiecare picătură de potenţial din piesă şi transformă cele două ore ale reprezentaţiei într-o experienţă mai puţin plictisitoare decât ar fi putut deveni. Dormitorul conjugal cu pat mare de mijloc este spaţiul în care cei doi soţi captivi în viaţa conjugală îşi povestesc visele şi pulsiunile erotice, aducând între cei patru pereţi întâmplări şi personaje. Iar acest univers casnic trist, maro şi deprimant are o mulţime de trape, uşi secrete, pereţi mobili, prin care intră şi ies fantasme. Dinamica acestui spectacol este remarcabilă. O mână apare de după un perete, îi oferă lui Billy un cocktail şi dintr-odată ne aflăm la club. Soluţii simple, de efect, a căror surpriză face suportabilă experienţa ascultării unei poveşti lipsite de sare şi piper. Schimbarea spaţiului prin lumină şi un element sau două apărut de unde nu te aştepţi şi trecerea cursivă de la o scenă la alta fac ca balamalele acestui spectacol să fie solide şi să dovedească multă atenţie şi inventivitate. Un text bătrânicios capătă prospeţime şi nu poţi decât să ai o părere de rău sinceră că această creativitate evidentă pe care o găseşti prea rar în sala de spectacol nu a fost folosită în tandem cu o piesă mai fericit aleasă.
Dintre cei opt actori, doar protagoniştii au parte de un volum substanţial de replici. Sarcina Victoriei Dicu şi a lui Silvian Vâlcu nu este deloc uşoară. Explicarea gândurilor şi a trăirilor concomitent cu exemplificarea lor prin acţiuni scenice poate deveni foarte uşor tautologică. Ceea ce se şi întâmplă de câteva ori. Firesul lor artistic, însă, este tonic şi energia constantă pe care o întreţin în scenă salvează personajele de la plictis. Billy, soţ şi tată a două fetiţe, este de fapt un puştan surescitat care speră la o aventură de-o noapte pentru a-şi demonstra că este bărbat. Silvian Vâlcu are aerul de adolescent târziu, băiatul în căutarea maturităţii, iar pofta lui de joc suplineşte lungimile monologurilor sale. Breda este o femeie mai mult decât voluptoasă care se mândreşte cu kilogramele pierdute şi speră că înfăţişarea sa actuală va aduce în viaţa reală fanteziile pe care le citeşte cu religiozitate dintr-o carte pe care o răsfoieşte cu poftă. Victoria Dicu are sensibilitate şi o urmă de inocenţă care te face să te apropii de personajul său. E singura care îţi dă voie să empatizezi, să te emoţionezi. Jocul distanţat e amalgamat cu atâta sinceritate, încât povestea ei nu mai rămâne doar o explicaţie perpetuă, ci o comedie amară a unei femei căreia viaţa îi joacă feste crude, pentru ca la final să îi ofere o clipă de fericire.
Celelalte personaje au rolul de a mobila parcursul monologurilor şi de a aduce la viaţă acest Eden răsturnat în care visele şi realitatea au prea puţine în comun. Bianca Popescu, Oana Puşcatu, Dana Marineci, Silviu Mircescu, Rareş Andrici şi Mădălin Mandin fie că trec doar prin scenă, fie că rasar de sub pat, fie că ţâşnesc din dulap, cântă la chitară sau joacă în travesti preţ de câteva secunde, au umor, îşi asumă cu profesionalism apariţiile, iar în rolurile ceva mai consistente au timp să îşi folosească mijloacele şi atuurile proprii.
„Eden” nu este un spectacol pe deplin reuşit, o spun din nou, din păcate. Alegerea asumată a fost pasul care a stat între el şi succes. Umorul, inteligenţa scenică şi inventivitatea, sun însă atribute care nu părăsesc prea repede un regizor. Aşadar, următoarea alegere va sta, poate, sub o stea mai puţin cârcotaşă, ce nu va mai face risipă de talent, iar rezultatul fi-va unul pe de-antregul fericit. Noroc, aşadar!
Teatrul Național București
„Eden” de Eugene O`Brien
Traducere: Andrei Marinescu
Breda: Victoria Dicu
Billy: Silvian Vâlcu
Imelda Egan: Bianca Popescu
Eilish Moore: Oana Pușcatu
Jennifer Cullen/Therese Nolan: Dana Marineci
Tony Tyrell: Silviu Mircescu
Eoghan: Rareș Andrici
Brefine Grehan: Mădălin Mandin
Regia: Cristina Giurgea
Adaptare: Cristina Giurgea
Scenografie: Alexandra Panaite şi Alexandra Constantin
Masterclass: Alexandru Darie şi Ştefan Caragiu
Light design: Laurenţiu Iordache
Sound design: Radu Barbu
Asistent regie: Cătălina Baciu
Asistent Scenografie: Andrei Moacă
Asistent lumini: Daniel Buglea
Spectacolul este o producție a Centrului de Cercetare Teatrală Ion Sava în colaborare cu UNATC și Ambasada Irlandei în România.
Print