Despre (a)normalitate sau un câine egal un om

După câteva zile complicate și tulburi, lucrurile au reintrat în normal la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. Iar ce s-a întâmplat acolo a arătat, după multă vreme, că solidaritatea de breaslă poate funcționa și poate schimba lucrurile în bine, atunci când identifică un „dușman” comun în afară. Mai complicat e în interior, dar asta e, desigur, o altă discuție…
Că Teatrul „Anton Pann” a reușit, în timp, să strângă la Râmnicu Vâlcea o trupă de actori tineri și talentați, majoritatea veniți direct din facultate să facă teatru – teatru de calitate – pe salarii de opt sute și ceva de lei, e un fapt care se știa. Din fericire, acum s-a atras atenția întregii lumi teatrale (și nu numai) asupra lui. E nevoie de mult mai multe astfel de locuri în țară, în care tinerii absolvenți să poată să lucreze, așa cum se întâmpla altădată la Piatra Neamț sau la Craiova, într-un cu totul alt context socio-politic. (Astfel de bătălii duc puțini creatori din România de azi și nu pot să nu amintesc aici cazul lui Victor Ioan Frunză, care a creat nu doar o trupă, ci un teatru.) Din păcate, în foarte multe teatre din țară, și mă refer nu la marile centre precum Cluj, Timișoara sau Sibiu, ci la orașele mai mici, se practică acum în primul rând comercialul cu orice preț, care păstrează teatrele respective într-o zonă provincială extrem de dăunătoare pe termen lung. Și teatrului și, mai ales, publicului. Iar acesta este marele merit al conducerii și al echipei teatrului din Râmnicu Vâlcea: au luptat cu morile de vânt, și-au educat publicul în așa fel încât sala e de obicei plină (a fost plină și la matineu când am fost eu la Râmnicu Vâlcea), iar trupa, care a impus un nivel ridicat, atât prin selecția textelor, cât și prin realizarea spectacolelor, e iubită și admirată, montările de acolo stârnind constant interesul spectatorilor.
Este și cazul spectacolului „O poveste ciudată cu un câine la miezul nopţii” de Simon Stephens, adaptare după romanul lui Mark Haddon, în regia lui Vlad Massaci. O poveste care s-a jucat cu mare succes la Londra și care a primit șapte Premii Olivier în anul 2013, inclusiv pentru cea mai bună piesă a anului, montarea lui Vlad Massaci este în primul rând o interesantă propunere de discuție pe un subiect mai puțin discutat în România: autismul. Deși cuvântul este ocolit în spectacol… Și frumusețea spectacolului stă tocmai în faptul că ocolește orice urmă de tezism, propunând o subtilă aducere în prim-plan a unei probleme sociale tot mai prezente în lumea noastră. Personajul romanului lui Mark Haddon e un băiat de 15 ani, diagnosticat cu sindromul Asperger și un geniu al matematicii… Povestea e văzută prin ochii lui, cu toată întâmplările ei ușor absurde. Montarea lui Vlad Massaci funcționează ca o pereche de ochelari 3D, care-ți permit, pentru câteva ore, o altă perspectivă asupra lumii. Gândești, vezi, asculți și înțelegi lumea prin ochii lui Christopher. Iar noua perspectivă este halucinantă tocmai pentru că vezi și descoperi lucrurile altfel, gândirea personajului luminează diferit unghiurile și accentele se pun altfel. În excelenta interpretare a lui Vlad Bîrzanu, lumea lui Christopher e un amestec de senzații și sentimente nebuloase, în care se trasează linii clare, pe care personajul le urmează cu o consecvență care, de fapt, schimbă și pune în discuție limitele a ceea ce noi obișnuim să numim „normalitate”.
Scenografia Irinei Chirilă, un spațiu geometric, traversat de linii albe, hipnotic, o lume închisă într-un fel de triunghi din care nu se poate ieși, dar în care, odată intrat, te supui regulilor ei. Iar regulile le face creierul lui Christopher, un copil pentru care problema uciderii câinelui vecinei se transformă într-o odisee. Pentru Christopher, interpretat nuanțat de Vlar Bârzanu și cu acel gram de stranietate prin care frizează limitele normalului sau a ceea ce considerăm în general „normal”, lucrurile sunt mult mai limpede tranșate, iar întrebările lui sunt întrebări care, clar, schimbă acele busolei. Iar cea mai importantă e: De ce viața unui câine valorează mai puțin decât viața unui om, de vreme ce e tot o viață? În universului lui, cu reguli stricte – universul sindromului Asperger – nu te poți opri la mijlocul drumului. Așadar, problema crimei – uciderea câinelui Wellington – trebuie neapărat elucidată. La fel, călătoria până la Londra, de unul singur, într-o lume care se dezvăluie dintr-odată ostilă și absurdă (lumea noastră!) trebuie neapărat dusă până la capăt. Deși are nevoie de afecțiune, afecțiunea pe care e dispus să o primească are alte reguli, înțelege mângâierile și tandrețea altfel, nu-i place să fie atins și tristețile sau bucuriile celorlalți îi rămân în fapt străine. În lumea lui, cu linii trasate clar, se simte în siguranță, în afara ei, fiecare pas e o provocare, iar călătoria până la Londra se transformă într-o fascinantă cursă cu obstacole, în care cel mai impresionant este metroul cu episodul în care ușile se închid și se deschid și cu micuțul hamster care trebuie salvat de pe liniile de cale ferată. Pericolul are un alt gust și un alt miros pentru el.
Un fel de călătorie inițiatică într-o altă galaxie – adică lumea noastră, a celorlalți… –, povestea lui Christopher, care pornește de la câinele mort al vecinei, se dezvăluie treptat ca fiind mult mai mult. Băiatul caută criminalul și descoperă la fiecare pas alte și alte taine care-l privesc, descoperă că tatăl l-a mințit că mama lui a murit, când, de fapt, ea s-a mutat la Londra cu un alt bărbat, descoperă că în lumea de lângă el 1 plus 1 nu fac întotdeauna 2 și creierul lui se luptă să înțeleagă nuanțe și să învețe să ierte.
În rolul mamei, Mădălina Ciotea reușește o frumoasă compoziție, conturând un personaj în care afecțiunea maternă și o formă de respingere a propriului copil, de disperare că e „altfel”, se amestecă în permanență. Și felul în care ea își privește, își iubește, își înțelege și nu-și înțelege copilul, felul în care-l respinge îți pune ție, ca spectator, în față oglinda propriilor sincerități și te faci să-ți chestionezi reacțiile.
În rolul tatălui, Florin Călbăjos este corect, creând portretul unui om bun, simplu, care înțelege însă prea puțin cum trebuie să adune laolaltă liniile din universul copilului. Iar Amalia Huțan în rolul profesoarei este liniară și ușor imobilă, păstrând însă un oarecare echilibru între cele două lumi la care numai ea pare să aibă cumva cu adevărat acces.
Amestec de poveste cu inflexiuni de roman polițist și cercetare artistică a unei probleme medicale, montarea lui Vlad Massaci se dovedește coerentă cu sine, funcționând ca o privire asupra lumii dinăuntrul unui sindrom răspândit în secolul nostru. De la felul cum își desfășoară personajele pe scenă, ca pe „obiecte” sau pioni pe care creierul lui Chrsitopher le vede, le mută și le înțelege după regulile lui și până la modul în care toți actorii din distribuție își asumă personajele. Și mai mult, spectacolul de la Râmnicu Vâlcea e o reflecție asupra ideii de normalitate.

Teatrul „Anton Pann“ Râmnicu Vâlcea
„O poveste ciudată cu un cîine la miezul nopţii”, de Simon Stephens
Adaptare după romanul lui Mark Haddon
Regia: Vlad Massaci
Scenografia: Irina Chirilă
Coregrafia: Cătălina Gubandru
Video: Andu Dumitrescu
Distribuția: Vlad Bîrzanu, Mădălina Ciotea, Amalia Huţan, Florin Călbăjos, Ioana Predescu, Réka Szász, Emilian Martea, Andrei Brădean, Ana Şuşca