Teatrul social și teatrul documentar au început să-și arate diverse fețe pe scenele din România de câțiva ani, într-o desincronizare de mult tradițională cu evoluția internațională a artelor spectacolului. Cu un ochi spre Occident și deopotrivă spre Estul fost comunist, traumatizat și obsedat de trecutul recent, astfel de creații se văd din când în când și în teatrele din România. Unele (încă puține) sunt propuneri coerente sau chiar de substanță, altele rămân la stadiul de forme care nu și-au găsit fondul sau nu l-au integrat adecvat.
Într-o societate care nu duce lipsă de hibe și de răni, într-o contemporaneitate ce râvnește diversitatea, dar adesea o refuză în fapt, într-un prezent agitat, confuz, dornic de normalitate, care înseamnă în primul rând deschidere și toleranță față de alteritate, teatrul încearcă adesea să-și joace mai departe rolul de oglindă. O face în varii feluri, unele mai tranșante, altele mai subtile, unele mai reușite, altele mai puțin inspirate.
De cele mai multe ori, teatrul documentar și teatrul social prezintă interes, la noi, pentru artiștii tineri, care vor să încerce genuri deloc răspândite în România. Este valabil și pentru Naționalul craiovean, care la început de stagiune aduce pe scenă „Căpșunile și orfanii/ Erdbeerwaisen”, proiect internațional realizat în colaborare cu Teatrul de Stat Braunschweig și cu sprijinul organizațiilor World Vision și Salvați Copii. Aflat acum la primele reprezentații, spectacolul își caută ritmul, energiile și sensurile. La Teatrul Nottara din București, spațiu deloc familiarizat cu asemenea experimente, unde spectacolul a ajuns pentru o seară săptămâna trecută, echipa mixtă a susținut o reprezentație care nu a convins.
Realizatorii spectacolului, care au beneficiat de documentare la firul ierbii, intervievând mai multe familii însingurate și sărace din zona Dolj, familii cu copii vitregiți de părinții plecați să lucreze în străinătate pentru un salariu mai mare, au creat un scenariu propriu. Acesta constă în mai multe povești întretăiate, care scot la iveală suferința, trauma, caracterul repetitiv al unor destine fără șansă într-o lume care nu le dă o șansă. Pe de o parte, scenariul suferă de univocitate: personajele lui sunt, toate, victime. Pe de altă parte, intenționat sau nu, el etalează un demonstrativism care nu poate funcționa în arta autentică. În lipsa culorilor și a nuanțelor, negrul nu funcționează, nu are efect, nu emoționează, nu pune pe gânduri. Mai ales atunci când toată lumea știe că e negru, dar nu pentru asta a venit la teatru.
Pe scurt, cum arată spectacolul, cel puțin în varianta de acum? Mizând pe simplitate, o artă la care se ajunge însă după exerciții și experimente îndelungate, echipa propune un discurs monoton, punctat pe alături de intervențiile de live sound aparținându-i unui muzician german. Vedem două actrițe de la Naționalul craiovean (Gabriela Baciu și Gina Călinoiu) și doi actori germani (Sven Hönig, Oliver Simon) care interpretează, fiecare, mai multe personaje, într-o succesiune de secvențe cusute cu ață albă, nefinisate, monocorde: fetița părăsită de mamă, adolescentul crescut de bunica, prins în capcana simțurilor care se trezesc în el și din care nu înțelege nimic, rudăreasa rămasă acasă să aibă grijă de nepoții abandonații de părinții plecați în străinătate, care nici măcar bani nu le trimit etc. Un obiect de decor multifuncțional, făcut din carton – casă, pat, dulap etc. –, și accesorile „cu mesaj” (mitraliera de joacă, din plastic, telefonul mobil de ultimă generație, fustița ciclam etc.) nu fac decât să soată în evidență o anume precaritate a ideilor și, poate, o pană de inspirație. Galeria stereotipă de personaje care povestesc despre ele, despre suferințele lor, limitează mult posibilele implicații sociale și, mai ales, psihologice ale fenomenului analizat. Spectacolul are mulți timpi morți și ține departe orice ironie și orice strop de umor. Prin urmare, pe scenă se creează o defilare cenușie, fără culoare și fără tensiune, de povești pe care spectatorul le știe. Nu se dezvăluie laturi necunoscute, nu se merge dincolo de aceste suprafețe standardizate, nu se creează stare sau emoție și, mai ales, nu se pun întrebări.
„Căpșunile și orfanii/ Erdbeerwaisen” vrea doar să ne livreze un răspuns – de altfel, de la sine-înțeles – la o întrebare, ambalat ca un mesaj fără nuanțe: Nu plecați la lucru în străinătate, lăsându-vă copiii în grija bunicilor! Or, nimeni nu vine la teatru pentru așa ceva. Fiind mult mai mult decât un vehicul de idei, actul teatral funcționează atunci când componentele lui se îmbină pentru a ajunge la spectatorul care stă în întunericul sălii. De multe ori, actorii sunt de ajuns. Dar nu și de data asta, căci monologurile lor nu se întâlnesc pe scenă, nici în puținele momente de interacțiune directă. Dialogul, conlucrarea se lasă așteptate până la sfârșit și sunt sigură că, inevitabil, spectatorul se poate simți doar public-țintă pentru o campanie de conștientizare.
Pentru cei interesați de teatrul documentar și formele lui, „Căpșunile și orfanii/ Erdbeerwaisen” e un spectacol de văzut. El poate răspunde la destule întrebări despre teatrul de azi, despre întâlnirea dintre artiști și spectatori, despre formă, fond, mesaj, orizont de așteptare și despre multele altele. El ilustrează, contrariant, felul în care apare anacronismul exact atunci când ai toate datele să fii „sincronizat”, „în trend”. Pentru publicul din Germania, unde se va juca în curând, povestea va arăta, foarte probabil, cu totul altfel. Și pentru că teatrul lor este cu totul altfel, dar, fără îndoială, și pentru că, așa cum povestea unul dintre actorii din distribuție, mulți germani văd chipurile copiilor abandonați din România atunci când se uită la o cutie de căpșuni pe care o cumpără de la supermarket.
Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, Teatrul de Stat Braunschweig, Werkgruppe2
Căpșunile și orfanii/ Erdbeerwaisen
Regia artistică: Julia Roesler
Text: Silke Merzhäuser, Axel Preuß
Documentare: Julia Roesler, Silke Merzhäuser, Gina Călinoiu
Muzică originală: Kim Efert
Scenografie & costume: Adrian Damian
Asistent costume: Veronika Kaleja
Translator: Alexandru Sterescu
Distribuția: Gabriela Baciu, Gina Călinoiu, Sven Hönig, Oliver Simon și Kim Efert (muzician)
Asistent regie: Max Hanisch
Asistenți stagiari: Florian Berghöfer, Merle Kirchberger, Hanna Puder
Print