Despre compromis se vorbește în șoaptă, pe la colțuri, la o beție cu prietenii, când deja nu mai ții cont de nimic, la psihoterapeut, pe bani mulți, sau nu se vorbește niciodată. A nu face compromisuri face parte dintr-o educație timpurie, e o învățătură transmisă cu simț de răspundere copilului care sub nicio formă nu trebuie să accepte să se „înfrățească” cu tot sau toți cei care i-ar putea păta iremediabil onoarea. În termeni juridici, compromisul înseamnă „înțelegere, acord care se bazează pe renunțări și pe concesii reciproce”, dar raportat la oameni înseamnă doar discreditare. Chiar și pe băncile școlii, primim aceeași lecție – indiferent de ce s-ar întâmpla, să nu vă compromiteți niciodată, în niciun fel. Însă idealismul radical nu se pupă cu realitatea. Lecția mai importantă, mai utilă și, ce-i drept, mai meschină e că micile compromisuri te salvează de marile compromisuri. Sigur, nu e cea mai fericită variantă pentru „coloana vertebrală”, dar e o cale de mijloc care s-ar putea să salveze mai mult și să îngroape mai puțin.
Se poate face teatru fără compromisuri în România? Fie ele individuale sau de grup… Cu siguranță într-o țară care produce mai mulți „artiști” decât poate susține, nu se poate vorbi de o lumea ideală în care totul se întâmplă cum îți dorești. Faptul că există atâția absolvenți la secțiile de actorie e un compromis clar, de cele mai multe ori pentru câțiva bani în plus. Faptul că există spectacole comerciale, atât de slabe calitativ, în teatrele de stat, este iarăși un compromis făcut de „dragul” acelui public care umple sălile și dă bine la primărie. Faptul că teatrul independent a crescut atât de frumos dintr-un compromis enorm este un lucru extraordinar. Pentru că renunțarea la condițiile optime de a monta un spectacol cu tot ce trebuie, inclusiv cu un buget care să nu fie personal, este un compromis, dar unul câștigător, constructiv și iată, durabil în timp. Faptul că posturile în teatre (și așa puține) încă mai sunt ocupate de oameni care doar primesc leafa lunar pe card, iarăși este un compromis, pe principiul „păi, să nu se supere, să nu iasă scandal… ce să le facem?”. Faptul că unii oameni întrețin, la propriu, instituții din iubire pentru cultură, renunțând poate la o viață personală, la weekend-uri libere, la o situație financiară mai bună, este iarăși un compromis făcut din mărinimie, din pasiune, poate chiar din nebunie.
De neînțeles sunt războaiele purtate din orgolii cât China, de oameni care și-au asumat compromisul doar pentru funcții și putere și care conduc de la „tribună”, crezând că lumea teatrului și oamenii lui le aparțin. Există și persoane care nu acceptă critica din frică să nu le fie expusă lipsa coloanei vertebrale. Frica ce se transformă în isterie, apoi în furie, apoi în nesimțire și care, într-un sfârșit, se dizolvă în orgoliu… Micile și marile războaie, adesea mai mult personale decât profesionale, ocupă mai mult de jumătate din istoria teatrului românesc. Și în multe „povești”, descoperi pe la începuturi un compromis, ca un fel de hybris, dar fără aura tragică. Chiar și turnul de fildeș devine, la un moment dat, un compromis, poate unul necesar sau doar reconfortant.
Care e calea corectă? Probabil nu există una. Dar există compromisuri limitate de principiile morale, care s-ar putea să construiască ceva, în loc să dărâme. Compromisuri investite în artă, în meserie, în idealuri, oricât de paradoxal ar părea. Căci dacă stai să o iei la bani mărunți, până și viața în România actuală poate să-i pară unui străin din occident un compromis.
Print