Şi gata cu GOT. De-acum putem să ne vedem de vieţile noastre reale, fără să ne mai facem probleme pentru cine va sta pe Tronul de Fier. Gata cu dragonii şi cu mama lor şi cu „umblăreţii alburii” şi cu toate grijile pe care ni le-am făcut timp de opt sezoane pentru zeci de personaje. Nu mai trebuie să stăm cu sufletul cât puricele, anticipând cine o să mai fie sacrificat anul ăsta. Back to reality.
Ca orice final de poveste, sezonul final al uneia dintre cele mai grandioase producţii tv all time a fost anticipat de mulţi şi a creat un orizont de aşteptare neverosimil de personal. Motivul pentru care a fost primit cu sentimente atât de amestecate de către fiecare telespectator fidel se datorează tocmai faptului că ne-am luat cu toţii foarte în serios în teoriile noastre; cu toţii am investit şi timp, şi sentimente, şi raţionamente în a pune cap la cap posibilităţi de concluzionare a unei saga fantastice din toate punctele de vedere. Probabil un sondaj prealabil ar fi demonstrat că nu există doi fani care să îşi dorească aceeaşi soartă pentru toate personajele; cantitatea de fire narative care au trebui înnodate într-un deznodământ plauzibil, complexitatea parcursului fiecărui erou, particularităţile de story telling ale serialului, toată atmosfera, tot universul pe care cu toţii avem impresia că avem dreptul să îl considerăm al nostru au făcut ca orizontul de aşteptare atât de eterogen, de segmentat şi de încărcat afectiv să funcţioneze împotriva poveştii.
Era imposibil să mulţumeşti „şi caprele, şi verzele” care au ridicat pretenţii absurde, precum petiţia semnată destul impulsiv de peste un milion de fani dintre cei 18 milioane, care cereau nici mai mult nici mai puţin decât refilmarea întregului sezon. Ne-am luat prea în serios în fanatismul nostru loial acestei poveşti şi am receptat la modul personal fiecare dezamăgire legată de o rezolvare care nu s-a potrivit cu dorinţele noastre. Înregistrările cu reacţii ale celor care urmăreau al treilea episod sunt foarte concludente: un amestec de catharsis cu dezamăgire. Imediat după ce Binele învinge Răul rămâne acel gust amar al unui final ireversibil şi se instalează De ce?-urile. De ce Arya şi nu John? De ce aşa de întunecat? De ce aşa de scurt? De ce aşa de proastă tactica de luptă? La fel cum ne pricepem cu toţii la fotbal şi la politică, dacă nu chiar mai bine, aşa ne pricepem cu toţii şi la scris scenarii şi „Game of Thrones”.
Isteria generală e alimentată de piramida de comentarii şi de materiale care contestă, adaugă impresii, scotocesc şi răscolesc posibilităţile, stimulează acel ce ar fi fost dacă pe care îl ridică la rang imperativ şi aproape programatic dezmembrează ceea ce e bun făcut. În loc să ne concentrăm pe ce a fost şi să ne împăcăm cu ideea că this is it, ne mai iluzionăm puţin cu posibilitatea ratată a unui final personalizat. Cumva, efectul acesta de implozie pe care l-a suferit sezonul final este un semn că a funcţionat; GOT ne-a obişnuit să gândim în perspectivă, să decodificăm semnale, să căutăm indicii, să fim spectatori smart care gândesc în avans, ca pe o tablă de şah, dezvoltările viitoare ale acţiunii. Standardele ridicate pe care le-a setat sunt „de vină” pentru acest val de nemulţumiri, cele mai multe bine motivate şi argumentate, dar inevitabil personale.
Calitatea episoadelor luate de sine stătător variază odată cu funcţia lor în curba dramatică pe care o descrie acest deznodământ complicat. E firesc să existe un episod patru cu ritm greoi, în care să nu se prea întâmple mare lucru, după ce cu o săptămână înaine tocmai s-au înfruntat viii cu ne-viii. Se numeşte moment de respiro. Şi episodul final nu putea avea acelaşi ritm nebun cu twist-ul din punctul culminant. Privite în suită, şi nu pe bucăţi, episoadele atât de contestate şi comentate au mai mult sens.
La fel şi marea problemă a arcului atât de blamat al lui Daenerys, care a fost reinterpretat şi întors pe toate feţele din perspective care mai de care mai pretenţioase. Păstrând în minte sloganul: this is it, get over it şi renunţând la orgolii creative personale şi dorinţe de fan, dezvoltarea pe care au ales-o adevăraţii creatori ai serialului nu este doar coerentă şi plauzibilă, ci şi inteligentă şi „în aceeaşi sâmbătă” cu spiritul universului GOT. Drumul pe care îl face de la fetiţa pe jumătate dezbrăcată, supusă şi ascultătoare, întru-un patriarht brutal, până la Regina călare pe dragon, care arde tot ce vede înainte ochilor, are suficiente puncte de sprijin şi „balamale”, încât să îi motiveze în mod necesar şi plauzibil, de la Aristotel citire, acţiunile. Nu e niciun mecanism Deus Ex-Machina, nici înnebunire moştenită; e reacţia unui om rămas singur, care a pierdut o mulţime de fiinţe dragi, trădat, care şi-a amânat scopul pentru a ajuta la nevoie şi care, în ciuda forţei superioare pe care o deţine, a meritelor, nu e recunoscut. Iar temperamentul nu tocmai paşnic, dar drept, e demonstrat pe larg preţ de şapte sezoane. Şi atunci… Dracarys. Nimic mai simplu. Iar odată dobândită puterea şi devenită şi mijloc, şi ţel, ca orice rege shakespearian deţinător de tron şi coroană, vrea mai mult şi comite hybrisul lăcomiei grandorii, pentru care va plăti preţul corect în cel mai scurt timp. Iar dacă toate astea s-au întâmplat prea repede pentru gustul nostru e tocmai din cauză că gustul ni s-a rafinat urmărind exact acest serial pe care acum îl plângem şi înjurăm printre sughiţuri.
Dincolo de dorinţe împlinite sau nu şi mofturi de copil răsfăţat care a primit cadou o Barbie cu rochiţă galbenă şi nu roz, „Game of Thrones” rămâne o poveste spusă bine, al cărei final niciodată nu ar fi putut să ne fie pe plac. Din simplul motiv că nu ne doream să se termine. Valar morghulis!
Print