Există oare vreun om care să–şi fi dat seama vreodată ce-i aceea viaţa, atâta timp cât o trăieşte… ce înseamnă fiecare, fiecare minut? Întrebarea este retorică, iar replica – de-o simplitate incredibilă, aproape năucitoare. Rostită pe scenă, însă, capătă întreaga profunzime a vieţii şi a morţii, a teatrului şi a iubirii, a bucuriei de a trăi şi a tristeţii de după, a râsului viu şi a lacrimii din Ceruri. Personajul Margaretei Braun capătă o şansă de care muritorii n-au niciodată parte: să se întoarcă o zi pe Pământ. Alege o zi fericită din trecutul ei: ziua în care a împlinit doisprezece ani. Se va întâlni atunci şi cu mama, şi cu tata, poate şi cu viitorul soţ, sigur cu oamenii din oraş. Dar nu va mai trăi, doar se va privi trăind. Ca la teatru…
Stop! Acesta este finalul spectacolului. Iar spectacolul nu este unul trist. Dimpotrivă. Are umor, foarte mult umor. Şi căldură, şi sinceritate, şi emoţie. Tocmai atunci când crezi că aceste cuvinte s-au golit de conţinut în teatru, vine o producţie precum „Oraşul nostru” – tocmai de la Arad la Bucureşti – şi îţi redă încrederea. În simplitate, artă şi umanitate. Şi râzi, şi plângi, şi-ai mai vrea. Şi în oraşul tău…
Stop! Aceasta nu mai sună a cronică teatrală. Dar nici spectacolul nu este unul obişnuit. Cum nici textul scriitorului american Thornton Wilder nu se dorea a fi – atunci, la finele anilor ’30. Mai cunoscut, poate, pentru comedia „Peţitoarea” (1955), transformată apoi în musicalul „Hello, Dolly!” (1964), Wilder a primit, de-a lungul carierei, nu mai puţin de trei Premii Pulitzer, inclusiv pentru „Oraşul nostru” (1938). Fibra de romancier iese la iveală în teatrul său: acţiunea piesei într-un act „Prânzul cel lung” (1931) se petrece în aceeaşi sufragerie, timp de nouăzeci de ani. Generaţiile se succedă, vremurile, obiceiurile şi manierele se schimbă, dar tradiţia mesei de Crăciun în familie se va păstra. Umorul şi lirismul acestui text, ca şi ideea de saga, se regăsesc în „Oraşul nostru”, care înfăţişează peste două decenii din istoria unei imaginare localităţi americane, Grover’s Corners. Banalitatea cotidianului deloc banal este zugrăvită cu naturaleţe, iar poveştile câtorva oameni simpli şi oneşti sunt împărţite în cele trei acte ale piesei: „Viaţa de fiecare zi”, „Dragoste şi căsătorie”, după care urmează încă un act: cred că bănuiţi despre ce este vorba…
Textul lui Thornton Wilder este, însă, doar un pretext pentru regizorul Cristian Ban, care îi păstrează structura, dar îl adaptează oraşului său natal, Arad. Şi care, după doi ani, revine la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, pentru a continua – firesc – conceptul spectacolului „Ai mei erau super!” (2015). Fără să fie neapărat originală, ideea de a aduna atunci, într-un scenariu colectiv, amintirile actorilor din distribuţie s-a materializat într-o producţie emoţionantă. Pentru că acestea aveau ca subiect părinţii şi copilăria fiecăruia, acoperind istoria contemporană a finalului de secol XX. Empatia spectatorilor e asigurată, căci poveştile sunt deopotrivă nostalgice şi comice. Acum, regizorul şi actorii clădesc şi reclădesc scene, personaje şi poveşti acoperind mai bine de-un secol din istoria unui orăşel mic, mic din estul Europei, care se numeşte Arad. Acţiunea începe în zorii zilei de 10 mai 1910 şi se termină (sau poate nu) în seara spectacolului. Pe scenă, timpul curge altfel, iar întreaga poveste durează exact 90 de minute.
Cortina e ridicată. Pe scenă nu se află niciun decor. Cei care intră în sală zăresc scena pustie cufundată în semiobscuritate. Aceste didascalii nu mai par acum ceva neobişnuit. Pe vremea lui Wilder – da. Două mese, câteva scaune şi multe din clădirile oraşului sub forma unor miniaturi bidimensionale sunt toate decorurile spectacolului. Recuzita e creată prin pantomimă. Calul este invizibil, căruţa imaginară, la fel şi sticlele cu lapte, vesela sau geanta doctorului. Toate sunt figurate gestual şi, mai ales, sonor de către actorii prezenţi mereu pe scenă: cocoşul este cântat, calul – tropăit, apa e cursă într-un lighean, sticlele sunt ciocnite între ele, păstăile de fasole au sunet propriu, iar motanul Gusti (!) e omniprezent.
Costumele, însă, nu-s deloc imaginare. Concepute de scenografa Cristina Milea, aduc pe scenă cromatica şi vestimentaţia vremurilor evocate. Personajele feminine o inspiră: creatoarea de modă Maria Braun, cea care avusese curajul de a divorţa de soţul pe care nu-l mai iubea, precum şi viitoarea sa noră, rebela Margareta, prima femeie conducând o maşină în Arad, purtând fustă scurtă şi-o ţigaretă în colţul gurii. Dar fiecare ţinută – că-i de lăptar, cârciumar sau doctor – e o caracterizare în sine, ca un frumos tablou de epocă.
Echipa regizor-scenograf s-a documentat serios pentru reconstrucţia acestor personaje locale, prin bibliotecă şi muzeu, prin arhive şi alte istorii spuse sau consemnate, iar actorii au recreat întreaga lume. Deşi poveştile nu le mai aparţin, precum în spectacolul „Ai mei erau super!”, şi le asumă firesc, fără stridenţe sau exagerări, fără sentimentalisme, cu simplitate şi sinceritate, căldură umană şi, mai ales, umor. Ca şi piesa originală, spectacolul „Oraşul nostru” e unul de teatru în teatru, scenele fiind integrate în povestea generală de către un Regizor, cu funcţie de narator şi comentator, dar şi de sociolog sau ghid. Rolul este interpretat jumate zâmbet ghiduş, jumate lacrimă nostalgică de Ioan Peter, care spune povestea, o comentează pe ici, pe colo, introduce personajele, dă indicaţii actorilor şi „dărâmă” cel de-al patrulea perete al scenei în relaţia cu sala. Stop! Să ne distanţăm.
Crâmpeiele de viaţă nu se succedă cronologic, întoarcerile în timp se petrec în funcţie de necesităţile scenice. Cele mai însemnate momente din existenţa unui oraş în care nu se întâmplă nimic excepţional sunt, până la urmă, pragurile de trecere: naşterea, căsătoria, moartea. Toate se înlănţuie prin dragoste. Pur şi simplu. Dragostea copilăresc-adolescentină dintre Margareta şi Eugen, ce se transformă-n căsnicie, e jucată nuanţat, cu puritate şi candoare, cu tinereţe interioară şi mult, mult farmec de Cecilia Lucanu-Donat şi Alex Mărgineanu. Prin naturaleţea lor, scenele sunt emoţionante: de la primii fiori ai dragostei până la tracul din ziua nunţii şi, în cazul Margaretei, până la întoarcerea finală din moarte. Habar n-am de ce îmi vine să plâng. N-am niciun motiv să plâng. M-a apucat aşa, deodată – spune, la un moment dat, un personaj, pe scenă. Cam aşa se întâmplă şi în sală…
Dragostea matură a soţilor László Márton, medicul oraşului, şi-a Celiei Goldschmidt revine spre interpretare actorilor Ştefan Statnic şi Angela Petrean-Varjasi, care îşi iau în serios responsabilitatea vârstelor scenice, pe cea de părinţi ai Margaretei, dar şi statutul în urbe. Fiecare ascunde câte un secret nevinovat, dar iubirea lor rezistă timpului. Ca şi cea dintre lăptarul cel locvace, statistician de ocazie, şi nevasta lui cu nuri, o iubire pentru care declaraţiile sunt de prisos. Au prea multă treabă. Robert Pavicsits şi Roxana Sabău construiesc milimetric două personaje de-o savoare comică aparte, atenţi la detalii, accente, inflexiuni ale vocii şi picături de gest, de parcă n-ar lucra cu sticlele de lapte, ci cu nişte giuvaericale.
În rolul curajoasei Maria Braun, mama tânărului Eugen, actriţa Dorina Darie-Peter aduce parfumul vremurilor de mult apuse, mirosul de lavandă şi-o nemărginită dragoste pentru fiul său. Dar şi pentru visele ei, dragostea de frumos şi curajul de-a merge mai departe. Visele şi vizionarismul se regăsesc şi-n construcţia personajului Kovács Arthur, proprietar de cârciumă, dar şi membru în corul bisericii, filantrop şi prieten cu toată lumea. Actorul Călin Stanciu îl rotunjeşte artistic, filosofând boem şi bonom.
Spectacolul este unul despre dragoste, fără alţi demoni. Dragostea de viaţă, dragostea dintre oameni, dragostea pentru oameni, dragostea pentru oraş. Indiferent că acesta se numeşte Grover’s Corners, Arad sau Bucureşti. Sigur că localizarea contează în adaptarea textului şi viziunea regizoral-scenografică, personajele aparţin unei istorii mai mult sau mai puţin cunoscute a oraşului, glumele şi aluziile se înţeleg mai bine acasă decât în deplasare, dar valoarea acestei producţii constă în universalitatea sa umană.
E un spectacol adresat simţirii, nu raţiunii cu orice preţ. E un spectacol ce poate crea dependenţă celor care încă mai caută emoţia la teatru. L-am văzut în microstagiunea bucureşteană a Teatrului arădean, când am admirat, din nou, curajul instituţiei de a se arăta – aşa cum este – unui public adesea plictisit, saturat, într-un oraş sufocat de evenimente, nu toate de bun gust, nu toate pe bilet. Reacţia spectatorilor prezenţi atunci, în acea după-amiază ploioasă în mica Sală Studio a Teatrului Odeon a fost, însă, pe măsura dragostei despre care e vorba în spectacol. Şi azi nu îmi mai pare rău c-am amânat într-atât cronica de faţă, chiar dacă paralela următoare poate părea forţată. În acest weekend, Europa muzicală a demonstrat ceva. Părea greu de crezut că într-o lume tăbăcită de eficienţă, aroganţă, ostentaţie şi indecenţă, o exprimare sinceră mai poate răzbate până în sufletul omului. Părea greu de crezut că sentimentele mai pot impresiona, când pe scenă s-a spus tot ce era de auzit şi s-au arătat toate cele ce pot fi văzute. Şi totuşi, anul acesta, marele public al deopotrivă hulitului şi adulatului concurs Eurovision a ales un cântec atât de fragil, atât de altfel faţă de tumultul de ritmuri şi trupuri la modă, încât mă întreb dacă n-ar mai fi o şansă de-a regăsi frumosul. În muzică, în teatru, în oraşul nostru sau al altora, în lume. Spectacolul Teatrului Clasic din Arad ne dă o speranţă.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
„Oraşul nostru”, adaptare după textul lui Thornton Wilder
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Cristina Milea
Distribuţia: Ioan Peter – Regizorul, Cecilia Lucanu-Donat / Margareta, Alex Mărgineanu / Eugen, Angela Petrean-Varjasi / Celia, Dorina Darie-Peter / Maria, Ştefan Statnic / Doctorul, Robert Pavicsits / Lăptarul, Roxana Sabău / Lăptăreasa, Călin Stanciu / Arthur
Foto: Laurian Popa
Print