Despre dragoste și rock’n’roll în noaptea comunistă

La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune, în „Film Corner”, o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

S-au scris pagini întregi despre Kirill Serebrennikov, s-au făcut demonstrații pentru el, artiștii din toată lumea au protestat față de arestul lui la domiciliu care s-ar fi întemeiat, pare-se, pe motive politice și ar fi expresia directă a regimului dictatorial din Rusia lui Putin. A fost premiat în lipsă la Premiile Europa pentru Teatru, la Roma, în 2017, unde a avut loc și o conferință despre el. Anul trecut, la Cannes, deși filmul lui nu a fost premiat, participanții au venit la proiecție cu tricouri cu inscripții care-i susțineau eliberarea. Așadar, Kirill Serebrennikov este o vedetă internațională… Și nu putem să nu fim de acord că, dincolo de calitățile lui artistice, această faimă pe care i-a adus-o arestul la domiciliu, această faimă de deținut politic al regimului Putin, această faimă de regizor care reușește să monteze spectacole și să termine filmele din arest au contribuit la consolidarea numelui lui și i-au adus un plus de notorietate. Iar creațiile lui au profitat din plin de asta.

Filmul care a fost proiectat anul trecut la Cannes, „Leto” („O vară rock’n’roll”), a ajuns în această primăvară și în cinematografele din România. Fără prea mare succes… De altfel, prea puține filme au cu adevărat succes în cinematografele din România… e o constatare din ce în ce mai tristă. Iar în cazul de față e aproape surprinzătoare, pentru că sunt sigură că o mare parte din public, cei trecuți de 40 de ani, ar petrece două ore alunecând plăcut în nostalgii. Pentru că, pe scurt, e vorba de o poveste de dragoste – dragoste și muzică, multă muzică – ce se petrece în anii ’80 în plin comunism, în URSS. Nu, nu e chiar „Bohemian Rhapsody”, varianta rusă, așa cum s-a scris pe forumuri, dar, cu siguranță, e un film care ar fi putut avea un real succes de public, cel puțin într-o țară din fostul bloc comunist, la publicul care a început deja să vadă acei ani într-un abur nostalgic.

„Leto” e o poveste în alb negru, care se colorează din când în când, exact ca amintirile, un efect interesant pe care Serebrennikov îl folosește de mai multe ori, o poveste care apasă inteligent pedala emoției, fără să ezite să-ți lase o lacrimă în colțul ochiului. Lumea din „Leto” e un fel de Woodstock edulcorat și se deschide cu o imagine superbă. Câțiva tineri, aparent liberi, pe o plajă pustie, cântă și dansează și par desprinși de tot griul întunecat al lumii în care trăiesc. Și acesta e și unul dintre meritele regizorului, că nu creează un film în care să critice comunismul pe față, folosind povestea a doi muzicieni, ci recompune delicat un univers cu toate datele lui „firești”, în care oamenii trăiau „firesc” și luau totul ca pe ceva „firesc”. Nu e neapărat o critică a comunismului, cu tot ceea ce înseamnă el, spații mici, întunecate, apartamente la comun, interdicția de a aplauda la un concert rock, concerte clandestine, în apartamente slab luminate… E mai degrabă o călătorie în timp pe un tărâm care, pentru noi, azi, pare o altă planetă, o călătorie în timp în care poți trăi în același ritm cu oamenii acelei perioade tristețile și bucuriile lor, atât de absurd de îndepărtate de ceea ce trăim noi azi, o călătorie în timp în care te poți pune în acord cu melancoliile lor, cu visele lor, cu poezia lor înnăscută, cu lipsa lor de orizont pe care o iau ca pe ceva firesc…

Dar regizorul Kirill Serebrennikov exact aici intervine. Și, din când în când, iese din timp și din spațiu și evadează în imaginația protagoniștilor… Și așa se nasc secvențe colorate, ca niște animații simpatice, marcate de pancarte „Asta nu s-a întâmplat” – ca un fel de amuzante întreruperi brechtiene –, în care visele, de obicei îngropate, țâșnesc la suprafață și colorează altfel realitatea. Iar cea mai frumoasă dintre aceste „evadări în imaginație” este cea de la unul dintre concertele rock ale lui Mike Naumenko, în care atmosfera devine brusc foarte occidentală… cu tineri care aplaudă cu brațele ridicate, se urcă pe scaune, oamenii se îmbrățișează și muzica explodează. Dar totul e doar un vis… Și scena se stinge trist într-un final de melodie cântat cuminte și o sală aplaudând regulamentar…

Kirill Serebrennikov a terminat acest film de acasă, din arestul la domiciliu. Era filmat trei sferturi când el a fost arestat, așa că una dintre scene a fost filmată integral fără el, dar după indicațiile lui stricte, înregistrate. Montajul l-a făcut chiar el și s-a putut juca așa cum și-a dorit cu imaginile. La baza filmului stau memoriile Nataliei Naumenko, care reprezintă însă doar un punct de pornire, filmul ficționalizând mult și mergând într-o altă zonă. Însă nucleul poveștii rămâne seducător. E povestea a doi muzicieni Mike Naumenko și Viktor Țoi. La momentul la care începe povestea Mike este un cântăreț rock consacrat și iubit de public, care locuiește împreună cu iubita lui Natașa și copilul lor într-un apartament sărăcăcios, pe care-l împart, după stilul epocii, cu alți locatari, un apartament ca un mic univers în sine, un cuib în care muzica și nebunia lor par să spargă barierele unei lumi care încerca exact asta să facă, să distrugă intimitatea. Pe plaja pustie, în lumina superbă a soarelui, la malul mării, începe frumos o altă poveste. Tânărul Viktor, un viitor muzician, cu alura lui de coreean, se va alătura acestui grup și va fura și jumătate din inima Nataliei. Serebrennikov surprinde cu mare finețe felul în care povestea acestor trei oameni, Mike, Viktor și Natașa, va evolua peste ani, vorbind în același timp despre felul cum iubirea se naște și apune și despre prietenie, și adevăr, și colegialitate, și inimi frânte, și respect, și comunicare… E superbă scena în care Natașa îi spune că vrea să-l sărute pe Viktor. Și superbă este și scena în care el le dă voie să meargă singuri acasă. Chiar dacă ploaia care cade apoi peste cabina de telefon în care el se adăpostește singur e ușor patetică. Și superbă este relația profesională care se naște între Mike și Viktor. În ciuda geloziilor care le înțeapă inima amândurora, Mike va intra pe scenă la primul concert al lui Viktor și-l va ajuta, așa cum îl va susține să-și înregistreze piesele, făcându-l să devină o vedetă a muzicii underground sovietice din acei ani ’80.

Filmul surprinde, în același timp, pe lângă această libertate interioară în care personajele aleg să trăiască, într-o lume în care totul e interdicție, surprinde, deci, spiritul unei epoci. Cu poezia ei amară, cu extraordinara frumusețe a artei underground, cu visurile ei frânte, cu nebunia ei pusă în lanțuri, unde evadarea înseamnă muzică… O lume în care se vorbește puțin, se zâmbește trist, se cântă în spații mici și cu o energie pe care o simți în permanență fierbând, pentru că niciodată nu poate să explodeze, o lume în care se iubește fără declarații… O lume care, pentru noi, azi, pare pe altă planetă. Și nu e decât Rusia anilor ’80… Iar pe undeva, printre aceste imagini poetice în alb și negru, simți cum însăși lipsa de libertate a regizorului în perioada în care lucrează la film e conținută în această poveste de acum aproape jumătate de secol și cum el însuși caută supape să evadeze.

Finalul? Temă de gândire… Viktor Țoi a murit în accident de mașină în august 1990… Mike Naumenko a murit în august 1991, o hemoragie cerebrală declanșată în împrejurări suspecte. Iar Kirill Serebrennikov a fost arestat în august 2017…