Problemă spinoasă și „la ordinea zilei” încălzirea globală. Urlă ecologiștii de ani întregi, se dezbate și este întoarsă pe toate părțile, pe toți ne preocupă așa, în principiu și ca idee…, dar continuăm să trăim după regulile confortului de secol 21, să folosim la greu aparatele de aer condiționat, să ne urcăm în mașină chiar și până la piață și să fertilizăm chimic pământul. Încălzirea globală e un fel de poveste cu bau-bau, de care ne amintim serioși când vedem câte o emisiune la televizor sau câte o postare pe facebook, ne revoltăm puțin, dar ne întoarcem la ale noastre.
Dramaturgul Guillem Clua, „una dintre cele mai inovatoare și versatile voci ale teatrului spaniol”, așa cum este prezentat în România, a mers ceva mai departe și a scris o piesă „Kepler – 438b (La Tera promesa)”, pusă acum în scenă, în premieră mondială la Teatrul Odeon din București, în cadrul proiectului „Fabulamundi. Playwriting Europe”. O piesă care abordează exact problema încălzirii globale, într-un viitor nedeterminat, când o insulă pe care trăiesc mii de oameni va fi înghițită de ape.
Să o luăm cu începutul. Textul dramaturgului catalan se dorește o poveste SF, cu ceva umor și cu ceva miez didactico-moralizator, dar produsul final, oricât au încercat Bobi Pricop și actorii implicați în proiect – Dan Aștilean, Mihai Smarandache, Ioana Anastasia Anton și Alexandru Potocean – să-i insufle puțină consistență, rămâne o montare cu o amplă desfășurare de mijloace tehnice și cam atât… Mai exact, povestea cu spectacolul multimedia, instalaţia video de procesare şi transmisie live dintr-un spaţiu adiacent sălii de spectacol – adică din foaierul sălii studio a Teatrului Odeon –, toate sunt doar un fel de proptele care să dea bine cu ideea de teatru SF. Și, cum majoritatea eforturilor echipei care lucrează la proiect par să se fi concentrat în această direcție tehnico-salvatoare, aducătoare pe meleagurile teatrului românesc de mijloace inovatoare, care să ne propulseze pe alte culmi artistice, restul nici nu mai contează. Iar eforturile lor sunt răsplătite, accentul întregului spectacol cade exact pe celebra instalație multimedia realizată de Mizdan, Dan Andrei Ionescu și Luca Achim, care funcționează atât de bine și-ți ia ochii, încât povestea în sine, cu toate stângăciile ei, nici nu se mai vede.
Pe scurt, într-un viitor oarecare, reprezentanții Republicii Malvati merg la sediul ONU ca să ceară ajuor. Insula lor e înghițită de ape și au nevoie de un nou teritoriu. Dramaturgul încearcă să folosească și să jongleze cu tot felul de informații politico-sociale și să imagineze o evoluție sau o involuție a diverselor națiuni, în funcție de niște date concrete. Ideea funcționează însă doar până la un punct, pentru că autorul, la adăpostul umorului, scrie un text care-i trădează lipsa de familiaritate cu literatura SF, care presupune calități speciale. Așa încât multe dintre situații sunt rezolvate la limita cu ridicolul.
Piesa pornește de la o întâmplare reală, mărturisește Guillem Clua – Guvernul Insulelor Maldive, confruntat cu problema încălzirii globale, a organizat un consiliu de miniștri sub apă și toți membrii cabinetului s-au îmbrăcat în costum de scafandru. Bobi Pricop își începe spectacolul în foaier, unde este amenajat un spațiu de discursuri, iar președintele Republicii Malvati (interpretat de Dan Aștilean) în costum de scafandru, va vorbi despre dispariția lumii și a culturii pe care o reprezintă.
Odată instalați în sala de spectacol, intrăm direct în miezul problemelor de conducere ale statului malvatian, unde fiica președintelui (Ioana Anastasia Anton) și un membru important al guvernului (Mihai Smarandache), care se va dovedi curând și amantul ei, se află în plină dispută. El consideră că apariția scafandrică a fost ridicolă, ea încearcă să împace lucrurile cu diplomație. Actorii sunt implicați, nu-i vorbă, și se străduiesc să insufle ceva sens discuției în sine, însă în momentul în care urmează testul de sarcină, deja castelul de iluzii se prăbușește… Așadar, disputa se potolește pentru moment –problema ei este că e construită pe baze false și că acel conflict este, de fapt, prea puțin susținut dramatic –, președintele pleacă să se întâlnească undeva, afară, cu delegația Greciei, iar cei doi, lăsând impresia că ascund o taină care ar putea arunca în aer universul, de fapt așteaptă rezultatul unui test de sarcină… Iar imaginația – și a autorului, și a regizorului – este destul de limitată, mai exact, cei doi se așază de-o parte și de alta a scenei, după ce tânăra malvatiană pune în mijlocul scenei… un telefon. Și așteaptă… Cu toții așteptăm fără să știm ce… Iar într-un final aflăm că e vorba despre un test de sracină, rezultatul e pozitiv și urmează o vagă și total neadecvată problemă domestică, desprinsă parcă dintr-o dramoletă în care el parcă ar vrea, dar parcă n-ar vrea, dar până la urmă se obișnuiește cu ideea.
Și apoi începe goana după șefii delegațiilor străine, care le-ar putea oferi o mână de ajutor, adică o insulă de locuit. Iar asta e partea cea mai reușită, pentru că interpretarea lui Alexandru Potocean este pe alocuri salvatoare, iar ideea, simpatică. Alexandru Potocean îi interpretează pe rând, cu mult umor, pe toți reprezentanții țărilor la care apelează malvatienii, iar întâlnirile sunt transmise live, din foaier, pe multele ecrane din fundal. Să spun că ideea cu instalația e „în sine” ar fi ușor nedrept, cu atât mai mult cu cât e sarea și piperul întregului spectacol, dar, pe de altă parte, nu pot să nu spun că ea nu poate suplini golurile și că nu face decât să scoată și mai mult în evidență superficialitatea, pe care atât de mult ne place s-o ambalăm în… multimedia.
Povestea nu se oprește aici, ci urmărește să scoată la iveală circul care s-ar întâmpla la ONU într-o situație similară și egoismul fiecăruia dintre state, nimeni nefiind de fapt dispus să ofere nimic. Textul aduce în discuție și problema de identitate a Spaniei, care e evident că-l frământă pe dramaturg, spaniolii oferindu-le malvatienilor soluția de a primi cu toții cetățenie spaniolă și de a se muta pe teritoriul lor, dar renunțând la identitatea națională malvatiană. Iar în ceea ce privește Statele Unite, pronosticul e și mai ciudat, SUA urmând să devină un stat bigot și total închis, care refuză să încheie un tratat cu o mamă necăsătorită, care „a zămislit în păcat”. Se întâmplă și o lovitură de stat, care are loc așa, pe negândite și sub ochii noștri, rezolvată din pix, fiica președintelui, destituindu-și tatăl cu o simplă strângere de mână…
Costumele (scenografia este semnată de Velica Panduru) inspirate parcă din „Star Trek” și proiecțiile cu oameni sub apă de pe ecranele din spate își propun să contribuie la efectul SF, dar, cum acesta nu e susținut cu adevărat de nimic, întregul fundament se prăbușește, iar efectul este pe alocuri ilar. Și, dacă totul s-ar opri aici, iar efectul comic ar fi cu adevărat asumat, ar fi bine, numai că finalul, cu călătoria spre o altă planetă, Kepler-438b, aruncă întregul construct într-un SF mult prea serios.
Teatrul Odeon, Sala Studio
„Kepler–438b” de Guillem CLUA
Traducerea Florin GALIŞ și Iunia MIRCESCU
Regia: Bobi PRICOP
Scenografia: Velica PANDURU
Sound design: Eduard GABIA
Imagine şi montaj: Tania CUCOREANU
Instalație multimedia: Mizdan, Dan Andrei IONESCU, Luca ACHIM
Distribuția: Dan AȘTILEAN, Mihai SMARANDACHE, Ioana Anastasia ANTON, Cezar ANTAL/ Alexandru POTOCEAN
Print