Întâlnirile nasc emoție și schimb de energie. Dansul, de asemenea. Oricând, oricum, oriunde. Chiar și dincolo de vârstă și calcule matematice, dincolo de preconcepții sau de tot ceea ce înseamnă a renunța pentru a o lua de la capăt de fiecare dată mai sincer și mai frumos. Cât despre întâlnirile cu și prin dans, ele devin experiențe puternice, cu atât mai mult cu cât ele îți sunt oferite de ceea ce numim un artist total.
Pe 7 și 8 octombrie a avut loc la București un eveniment cu mult așteptat – Quartet Gala. Desfășurat în cadrul Întâlnirilor JTI și găzduit de Teatrul Național „I.L.Caragiale”, evenimentul a reunit pe scenă anul acesta patru nume mari ale dansului contemporan. Invitații: Susanne Linke, Dominique Mercy, Mats Ek și Ana Laguna. Adevărate legende ale lumii spectacolului care, prin arta lor, au contribuit la dezvoltarea și rescrierea permanentă a universului coregrafic. Ideologia pe care fiecare în parte o propune este fie resimțită ca o necesitate personală de reînnoire a unei lumi ce își strigă adevărurile prin puterea gesturilor, fie ca o dorință de a duce mai departe misiunea marilor creatori de până atunci. În oricare din cazuri însă corpul este cel care dictează, devenind acum vehicul al unei concepții sau imagini coregrafice. Iar de această dată, inițiativa celor patru invitați a fost aceea de a demonstra că tinerețea poate fi simbolică și că arta nu cere numere de cod ca să se convingă de persistența talentului, în ciuda trecerii anilor.
Quartet Gala a fost emoție și surpriză, a fost admirație și șansă de a vedea performând creatori încă tineri, liberi, și frumoși, pe care vârsta cu siguranță nu îi trădează, chiar de sunt trecuți bine de prima tinerețe. Execuții impecabile și patru moduri diferite de a gândi, de a imagina și de a simți o lume a dansului.
Seara s-a deschis cu momentul lui Dominique Mercy, dansator și coregraf de origine franceză, colaborator al Companiei „Tanztheater Wuppertal” și distins de-a lungul timpului cu numeroase premii. „Acel băiat cu ziarele”, un solo cu o coregrafie semnată de Pascal Merighi, ne-a amintit de începuturile teatrului dans, de inițiativele Pinei Bausch și de stilul inconfundabil al acesteia. Totodată, ne-a făcut să înțelegem că, de multe ori, tăcerea devine cu mult mai importantă decât cuvântul. Că până și liniștea are propriul ei ritm și cadență, că uneori te țintuiește-n loc și te face să privești fix în ochii celuilalt așteptând să înțeleagă, iar alteori aruncă spre tine întrebări esențiale despre viață, vise, despre cine ești. Momentul lui Dominique Mercy se plasează la granița dintre vizibil și invizibil, când scena se scufundă în semi-întuneric, iar corpului dansant nu-i rămâne altceva de făcut decât să vibreze. Să traseze linii infinite în spațiu, uneori neuniform, alteori calculat și repetitiv ca niște bătăi de aripi. Și din când în când să mai facă lumină.
Pe Susanne Linke am urmărit-o în „Un solo pierdut… cu salutări către Dore”, un fragment-omagiu adus celebrei dansatoare și coregrafe Dore Hoyer. Un moment de o intensitate dramatică copleșitoare, o fascinantă putere de execuție și expresivitate. Susanne Linke, pornește în realizarea momentului său de la „Sărbătoarea primăverii” a lui Stravinski, completând-o prin jocul cu crearea unor spații și lumi imaginare – prin tehnica dobândită din lucrul cu Mary Wigman. Mișcările ei sunt realizate într-un crescendo fascinant, într-un amestec de spiritualitate și mișcare, devenind mai degrabă un dans al intrinsecului, al introspecției. După cum creatoarea însăși afirmă: „dansul înseamnă și evoluție subtilă și spirituală, care presupune și suferință, și catharsis, iar pentru a le exprima e nevoie de personalități puternice”. O fugă continuă de pericol, o luptă ce devine cu fiecare secundă mai apăsătoare, o ascensiune ce, în final, conduce spre libertate și eliberare.
Cele mai emoționante momente le-au revenit însă lui Mats Ek și Anei Laguna. O ocazie unică de a-i vedea pe cei doi dansând împreună în două piese în care dansul, mai mult ca oricând, devine studiu al limbajului gestual. „Cartoful” este timbrul pus asupra dialogului în doi, asupra unei întregi vieți petrecute lângă celălalt, cu umor (specific lui Mats Ek), ironii, regrete, rechemări. Frenezia vieții cotidiene e conturată prin mișcări fluide, cu tot ceea ce înseamnă al tău, al meu, al nostru.
În „Amintire” cei doi dansatori reușesc să creeze o chimie greu de cuprins în cuvinte. Acum se naște sentimentul de acasă. Cei doi parcă te invită în sufrageria lor și te lasă să-i privești, așa cum sunt, fără ocolișuri. Te lasă să înțelegi ce înseamnă iubirea, joaca, ce înseamnă așteptarea nesfârșită și frica de singurătate. Toate construite așa încât să rămână nevoia de a-l lăsa pe celălalt să-ți fie aproape până la capăt. „Amintire” devine echivalent cu înmagazinarea tuturor întâmplărilor trăite în doi și depășirea etapelor. „Amintire” abundă de teatralitate, expresivitate și trăire. Atâta iubire cuprind între ei pe scenă Mats Ek și Ana Laguna în cele două momente, încât e greu să nu-i privești cu nod în piept. E mult, e sincer, e ce simți că înseamnă fericire. Și nu estetismul contează acum, ci impactul vizual, emoțional, senzorial. Astfel povestea se impregnează cel mai bine. Și rezistă. Iar mărturia celor doi e simplă: „Dansul la o vârstă ca a noastră este și o chestiune de acceptare a limitelor și, totodată, de deschidere pentru ceva nou. Dansul clasic e minunat de privit, pentru că e interpretat de oameni tineri, dar nu trebuie să privim dansul ca pe un decor. Dansul trebuie să reflecte, mai presus de orice, viața, în toată complexitatea ei. Așadar, de aceea suntem aici”.
Întâlnirile JTI au fost și de această dată un câștig imens, pentru noi toți. A fost prilejul de a vedea nu patru, ci mult mai mulți mari creatori performând (tocmai prin stilurile pe care Dominique Mercy, Susanne Linke, Mats Ek și Ana Laguna le-au concentrat în coregrafiile lor). Expresionismul german, teatrul-dans al Pinei Bausch, spațiile imaginare, dansul ca dialog casnic, fluxul de energie și corporalitatea ca mecanism ce nu se dezice de adevăr – toate elemente ale unei gale mai mult decât impresionante. A fost energie, ritm, metodă, a fost atenție pentru muzică și detaliu. Timp viu.
De la heblu la heblu a fost emoție. Pură.
Print