Lavinia Şerban, Teatrologie, anul II, UNATC Bucureşti
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu se află în plină desfăşurare. Teatru, dans clasic şi contemporan, concerte, teatru de stradă, circ, flamenco, fiecare dintre aceste spectacole unice în felul lor, se succed într-o desfăşurare logică şi coerentă a unei poveşti care se rescrie de 21 de ani la Sibiu la începutul lunii iunie. FITS este ca o bombă pe ceas, care nu explodează odată şi bine ci se dezamorseză în mici explozii. Explozii de bucurie, de extaz şi nebunie, de clipe de fericire care se trăiesc în grup, căci teatrul, ca manifestare plenară a umanităţii în om, nu vorbeşte despre mine, nici despre tine, ci despre noi.
Festivalul este pentru binele cetăţii! Ca la grecii antici. Iar longevitatea Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu se datorează în parte şi acestui receptor cuminte şi fidel care aşteaptă să vină sezonul când Piaţa Mare este luată cu asalt de trapezişti şi saltimbanci, când până şi în clădirea Prefecturii are loc un eveniment care implică jocul şi joaca. Ştim că public spectator Sibiul are, căci, cele 66 de spaţii de evenimente nu degeaba mustesc de oameni doritori să vadă, să cunoască, să vocifereze şi să se joace. Aşteptările şi motivaţiile acestui public cred că diferă. De la oamenii care stau în staţia de autobuz de lângă teatru, până la reprezentaţii ordinii şi disciplinei care păzesc cutia italiană, de la turiştii care au venit întâmplător şi au decis să mai rămână încă o zi, două, pentru că au observat că miroase „a sărbătoare în aer”, până la cei care şi-au cumpărat bilete cu o lună înainte, pentru a se asigura că nu pierd nimic, părerea generală este că e bine, e bine că are loc un festival de teatru aici.
Oamenii se bucură şi vin mulţi străini. Taximetriştii simt pe buzunarul lor prezenţa turiştilor şi chiar învaţă informaţii generale despre festival pentru a putea sări în ajutorul unui client rătăcit. Unii dintre aceşti turişti sunt oameni de baştină sau de prin împrejurimi, care deşi nu trec pragul teatrului, spun că se bucură pe fiecare an de focul de artificii care „rupe ceru’ în două” şi e mai „frumos decât ăla de Anu Nou”. Nu ajung la teatru pentru că nu au timp, dar le place să meargă pe stradă spre serviciu şi să se trezească cu o formaţie de muzicanţi pe urmele lor. Altă doamnă, aflată în după amiaza celei de a patruzecea veri din viaţa sa, spune că merge la teatru când beneficiază de gratuitate, adică de bunăvoinţa şi intrarea „văruţului” care lucrează acolo şi reuşeşte să-i găsească un loc pe rândul cu invitaţi. Zice că-i place la teatru, că mai uită omul de necazuri, că tinerii vin şi se distrează.
La antipodul acestor domni şi doamne, se află categoria grea. Liga A. Criticii şi teoreticienii, profesorii de teatru sau creatorii de teatru: actori, regizori, scenografi, dramaturgi. Într-un cuvânt, cunoscătorii – profesionişti sau diletanţi. Ei vin la teatru şi aşteaptă să fie satisfăcuţi intelectual, să ia o gură de aer proaspăt de la spectacolul îndobitocirii sociale şi uneori, doar ca să taie şi să spânzure după. Dar asta e altă căciulă, despre care se cuvine să scrie alţii mai îndreptăţiţi. Important e că figurează şi ei pe lista cu inviţaţi în sala de teatru. Iar cum Sibiul este inima mainfestărilor culturale ale ţării, în iunie se amestecă aici cu toţii, ei – care vin la teatru şi aşteaptă fulguraţia, cu gloata care gustă sincer fiecare bucăţică de spectaculos. Se întâmplă câteodată să se bucure împreună – cum s-a întâmplat la spectacolul de teatru-dans al celor de la Batsheva Ensemble sub conducerea coregrafului magician Ohad Naharin, când energia transmisă a ţinut întreaga sală în picioare aplaudând, fluierând şi strigând cuvinte de laudă. Şi atunci cred că Muza teatrului e cea mai fericită. Căci, dincolo de diferenţele intelectuale, de background cultural, de credinţe şi valori, oamenii găsesc o cale de a comunica şi de a trăi împreună: teatrul.
Foto Dragoş Dumitru, Maria Ştefănescu şi Mihaela Marin