Există în acest moment o bătălie puternică pentru „forme noi” în teatrul românesc. Cuvintele lui Treplev – „Trebuie căutate forme noi. Și, dacă aceste forme noi nu sunt, mai bine să nu mai fie nimic” – răsună tot mai vehement în diverse tipuri de discurs. Răsună mai ales în discursurile celor care sunt departe de a propune cu adevărat forme noi și pentru care căutările se opresc, de cele mai multe ori, într-adevăr, doar la nivelul formei.
Într-un an în care Yury Kordonski pune în scenă „Pescărușul” la Teatrul German de Stat din Timișoara, iar Claudiu Goga, deși fără umor, îl montează exact la Teatrul de Comedie din București, cu două vedete de televiziune în rolurile principale (care-s departe de a căuta forme noi), la Studio Space de la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, spațiu ofertant, construit special pentru experiment, actrița Antoaneta Cojocaru vine cu un „spectacol-laborator” pornind de la textul lui Cehov. „Un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru”, așa cum este prezentată montarea de la Bulandra, este, poate, una dintre cele mai frumoase propuneri scenice aflate în căutarea „formelor noi” din ultimii ani. Dincolo de imperfecțiuni, se simte și se vede cu ochiul liber că spectacolul este rezultatul unor căutări adevărate. Fără să-și asume regia (și bine face), Antoaneta Cojocaru își asumă doar rolul de conducător al laboratorului. Regia lipsește în cazul acestei propuneri scenice. Și rămân cei zece actori (plus „Pescărușul”) care, prezenți în permanență pe nisipul negru de pe suprafața scenei, încearcă să desfacă mecanismele unor personaje mult prea celebre (și aici e marea dificultate, când vine vorba de forme noi, firește) și să creeze relații care, timp de trei ore, să suplinească și decoruri, și regie. „Pescăruşul nostru vorbeşte despre condiţia fără drept de apel a individului într-o societate împărţită între “învingători” şi “învinşi”, despre iubire, ca fundament al existenţei, despre fractura dintre lumea dinlăuntru şi cea de dinafară, despre lupta interioară a individului pentru a rezista. Prezentat într-o manieră actuală, dinamică şi performantă, cu muzică live originală, momente de fizicalitate, teatru puternic, realist psihologic, Pescărușul este un spectacol despre adevărul acestui moment”, spune Antoaneta Cojocaru în prezentare.
Tocmai această „fizicalitate” este atu-ul spectacolului de la Bulandra, care, e-adevărat, în anumite momente se întoarce împotriva lui, atunci când este în sine și când se transformă doar într-un mijloc căutat, găsit și refolosit… Prezenți în permanență în scenă, actorii rămân prăbușiți în zgură, cufundați într-un somn din care nu se ridică decât când le vine rândul să vorbească. Procedeul rezistă o vreme, dar la un moment dat începi să-i simți artificialitatea și pierde mult prin repetitivitate.
Născut, evident, din improvizații pornind de la text și de la didascalie, spectacolul dezvăluie inteligent căutările actorilor, momentele de teatru-în-teatru frumos inserate – numai că aceste momente de teatru-în-teatru ce revin în montarea de la Bulandra par la un moment dat neduse sau neexplotate până la capăt, precum cel cu aplauzele mute de la hamletiana scenă dintre mamă și fiu… Un ochi de regizor ar fi dat, poate, o altă coerență acestor scene atât de interesant găsite și construite, dar sigur le-ar fi ucis ceva din spiritul viu. Relațiile dintre personaje sunt frumos decupate – căci asta e impresia finală pe care o lasă spectacolul, că decupează imagini, personaje și relații, într-o cercetare autentică asupra unui text care, atunci când nu este montat în stilul încetățenit de Stanislavski, este răsturnat și răstălmăcit în imagini fără sens (vezi „Pescărușul” de la Teatrul de Comedie). În această situație însă, pe lângă scene și imagini ingenioase și curajoase, laboratorul condus de Antoaneta Cojocaru, care interpretează rolul Ninei Zarecinaia, aduce în primul rând câteva interpretări interesante. Nu există o viziune limpede asupra textului și se vede și destul „balast”, propunerea cu Pescărușul materializat într-o ființă omenească (interpretat de Adrian George Popescu) este incoerentă, ca și ideea cu muzica lui originală, dar, dincolo de toate astea, spectacolul rezistă prin căutările și descoperirile actorilor. Vizibile aproape la fiecare replică. Spontane și vii. Antoaneta Cojocaru propune o Nina atât de firească, atât de nepervertită de toate interpretările patetice care ar fi putut s-o bântuie… O fetiță simplă și inocentă, care visează să devină actriță și căreia îndemnul Arkadinei i se înfige direct în inimă „Trebuie neapărat să faci teatru”… O fetiță care devine femeie și care nu-și pierde firescul nici în scena finală, când nu joacă nici nebunia, nici disperarea patetică, ci doar o nefericire asumată și profund umană. Descoperirile pe care actorii le fac în text așază de multe ori accentele cu totul altfel decât o fac regizorii. Ei caută și găsesc altceva. Ceea ce se simte cu asupra de măsură în interpretarea Mihaelei Teleoacă în rolul Arkadinei. Niciun fel de afectare, umor firesc, o personalitate extrem de bine conturată, feminitate puternică, plus modul subtil de a surprinde sensibilitatea de carton a actriței celebre (desigur, contemporană cu noi).
Ela Ionescu în rolul Mașei evită tiparul femeii cehoviene înecate în propria nefericire și asta, încă de la prima replică. Nimic patetic în celebra „port doliul vieții mele”, mai degrabă furie și autoironie. O autoironie inteligentă, ce-i caracterizează întregul rol, și o formă de brutalitate slavă, autentică și deloc suavă, așa cum a fost ea încetățenită în montările după Cehov. Un interesant rol de compoziție vedem și la Richard Bovnoczki, în Sorin, un bătrân straniu și plin de umor, vag inocent, și, în orice caz, o pată de culoare… Și Lari Giorgescu, în Medvedenko, deși merge pe imaginea clasic consacrată a învățătorului, are poezie și farmec. O poezie contrapunctată de câteva momente de furie bine justificată, precum cea din scena în care Mașa îl gonește acasă, iar ea aleargă să-i facă patul lui Treplev. Schimbul de priviri dinainte pare să-i dezvăluie brusc și fără echivoc adevărata situație, pe care o conștientizează într-o clipă cât un gol de aer uriaș… Iar furia are sens. Gabriel Răuță, în Dorn, este probabil cel mai fermecător dintre personajele masculine din scenă. Întâmplător sau nu, el e singurul a cărui masculinitate are farmec și justifică iubirea de-o viață a Polinei Andreevna (Isabela Neamțu). El este cel mai liber și mai emancipat dintre toți, iar felul cum îl interpretează Gabriel Răuță îi dă un irezistibil aer de boemie contemporană.
În schimb, cei doi bărbați pentru care se dau marile bătălii ale iubirii, Trigorin și Treplev, nu sunt tocmai în acord cu montarea. Dacă Adrian Ciobanu, în Trigorin, este palid și insuficient motivat, Ștefan Lupu, în Treplev, alunecă nepermis de mult în patetism, într-un spectacol care nu-și propune deloc asta. Și este cu atât mai puțin credibil cu cât încearcă să suplinească lipsa de sens din cuvintele „Te iubesc” prin „fizicalitatea” care nu-l ajută deloc, tocmai pentru că rămâne un element pur exterior.
Imaginea de final, cu Nina în rochie vișinie, în brațele lui Treplev, care s-a împușcat, în timp ce toți ceilalți „au dispărut”, rămâne una dintre cele mai spectaculoase. Chit că nu se încadrează în „formele noi”…
Teatrul Bulandra, Studio Space
„Pescărușul” de Anton Pavlovici Cehov
Traducere: Moni Ghelerter şi R.Tecuceanu
Muzica originală: Adrian-George Popescu
Scenografie: Mihai Păcurar
Light design: Alexandru Darie
Un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru
Distribuția:
Mihaela Teleoacă – Arkadina
Adrian Ciobanu – Trigorin
Antoaneta Cojocaru – Nina Zarecinaia
Ștefan Lupu – Treplev
Richard Bovnoczki– Sorin
Gabriel Răuță – Dorn
Ela Ionescu – Maşa
Isabela Neamțu – Polina Andreevna
Lari Giorgescu – Medvedenko
Vlad Oancea – Samraev
cu participarea lui Adrian-George Popescu în rolul „Un pescăruş”
Foto Dani Ioniță (Facebook Antoaneta Cojocaru)
Print