Haricleea Nicolau
La aproapre un secol de la apariția ei, o nouă traducere a volumului Munca actorului cu sine însuși (1938) stârnește interesul suflării teatrale românești, deși scepticismul multora dintre oamenii de teatru cu privire la sistemul stanislavskian s-a impus în timp. Într-un articol despre necesitatea unei noi traduceri a lui Stanislavski, Raluca Rădulescu amintea că această carte a ajuns ca și Biblia: toată lumea vorbeşte despre ea, dar nimeni n-o mai citeşte! Chiar ne întrebăm câți dintre cei care resping sistemul stanislavskian – considerându-l vetust, desuet – chiar cunosc sistemul în profunzime. Oare cele 8000 de exemplare publicate până acum la noi, chiar au ajuns să fie studiate de toți aceia care consideră că sistemul stanislavskian este rigid și relevant numai pentru teatrul realist? Este, oare, Stanislavski un obstacol în calea teatrului nou? Se face teatrul după rețete? Și, oare, apariția fiecărui curent cultural ar trebui să impună alte manuale de actorie? Cum poți să accesezi tehnica brechtiană a distanțării, dacă nu ai deprins-o mai întâi pe aceea a implicării? Sistemul stanislavskian este peremptoriu nu pentru că ar fi impus rețeta de a deveni actor, ci pentru că implică un set de principii care teoretizează o metodă de studiu a creativității actorului.
Personalitate complexă a teatrului, actor, regizor, profesor şi teoretician, C.S. Stanislavski (1863-1938) a dezvoltat, începând din 1907, sistemul prin care actorul îşi utilizează personalitatea în întruchiparea rolului. El a fost cel dintâi creator de teatru care a sistematizat experienţele şi aspiraţiile sale teatrale sub forma unui adevărat manual de studiu pentru actor. Concretizat în fabulosul volum Munca actorului cu sine însuşi, sistemul său este axat pe studiul actorului cu sine în procesul de trăire scenică, dar şi de întruchipare.
Ceea ce a impus Stanislavski nu este un set de reguli proprii lui, ci este un adevărat mecanism de studiu, sistemul său oferind o metodă de organizare a unui proces creator aparent inexplicabil. Dar actoria nu este ceva de dincolo de noi, nu e numai har venit din inefabil, ci este o profesie ale cărei rigori sunt necesare ca în orice alt domeniu. Sistemul stanislavskian impune un mod de a gândi pe scenă, nu impune un mod de a juca. Aceasta este confuzia creată de-a lungul timpului, astfel încât unii oameni de teatru au respins total sistemul stanislavskian. Valoroasă precizarea lui Yuri Kordonsky din prefața volumului: ,,Să nu confundăm adevărul cu realismul. Din nefericire, metoda Stanislavski este prea des percepută ca metodă a realismului, deși ea este, de fapt, o metodă de a interpreta „realist“ sau, cu alte cuvinte, fidel adevărului, în orice gen de teatru. Stanislavski nu căuta realismul, ci adevărul”[1]. Izbânda sistemului său constă în aceea că nu propune un anumit mod de a interpreta, ci propune o metodă de lucru pentru actor, deci, sistemul devine viu și rămâne valabil pentru că se transformă cu fiecare dintre noi, evoluează cu fiecare actor care îl studiază: ,,…temele despre care scriu în cartea mea nu se referă la o epocă anume și la oamenii ei, ci la natura esențială a tuturor oamenilor din domeniul artistic, de toate naționalitățile și din toate epocile”[2]. Urmărind cu perseverență să depisteze ce mecanisme pun în funcțiune creativitatea actorului, sistemul lui Stanislavski nu devine un substitut pentru inspirație, ci este o carte despre arta de a învăța[3].
Dacă încă mai trebuie să discutăm despre valabilitatea sistemului la aproape un secol de la apariția sa, afirm că atât timp cât va exista actorul, sistemul stanislavskian nu poate fi anulat, pentru că el oferă o metodă de educare a actorului, acesta fiind capabil să-și descopere și să-și exploateze propriile sale resorturi interioare creative. Stanislavski a pus bazele psihotehnicii artei actorului, iar sistemul său funcţionează ca un stimulent al subconştientului şi al conştientului, asigurând regimul organic al jocului scenic. Simţurile şi imaginaţia sunt unele dintre elementele fundamentale ale sistemului stanislavskian.
În sistemul lui Stanislavski scopul desăvârșirii antrenamentului actorului este legat de credință și adevăr, dar și de atingerea unei stări de spirit creatoare, fiind convins că trecutul emoţional al actorului poate fi retrăit cu succes pe scenă. Conform sistemului stanislavskian, actorul poate şi trebuie să-şi trezească şi să-şi controleze memoria prin stimularea celor cinci simţuri. Prin sistemul stanislavskian s-au pus în circulaţie o serie de termeni noi în limbajul teatral: stimularea imaginaţiei actorului creator prin magicul dacă, memoria afectivă sau emoţională, atenția scenică, cercul de atenție (*cunoscut drept punctul de concentrare), supratema și acțiunea transversală.
,,Magicul dacă este excitantul activității creatoare lăuntrice”[4], magicul dacă este motorul care pune în funcțiune imaginația și este legat de noțiunea de a acționa și de situațiile scenice propuse. De unde vin acestea? Cine le propune? Făcând apel la magicul dacă, actorul trebuie să acționeze, motivându-și lăuntric scopul acțiunii scenice. Sistemul propune un riguros studiu al actorului cu sine însuși în procesul creator de trăire: determinarea supratemei și a acțiunii transversale (*tradusă în vechea ediție prin acțiunea principală), împărțirea textului în fragmente și depistarea scopului fiecăruia, accesarea memoriei emoționale și a motoarelor vieții psihice, generându-se diferite centre de concentrare care să dezvolte, în final, adevărul scenic, verosimilul și firescul.
Noua versiune în limba română a volumului întâi din faimosul sistem al lui Stanislavski – Munca actorului cu sine însuşi – publicată în colecţia Yorick a editurii Nemira, este semnată de unul dintre cei mai importanți traducători din limba rusă: Raluca Rădulescu, doctor în filologie şi realizator de emisiuni despre teatru, la Radio România Cultural. Noua traducere a sistemului a devenit o reeditare necesară, ținând cont de toate rigorile unei publicații. Dacă ne amintim că unica traducere a lucrării Munca actorului cu sine însuși a lui Stanislavski este ediția din 1951[5], nu putem să nu observăm că pare incompletă, fără prefață sau nota traducătorului și a apărut în tiraj de numai 8000 de exemplare. Dincolo de prezentarea în condiții tipografice remarcabile, reeditarea unei noi traduceri a primei părți a sistemului stanislavskian reconstituie o parte din ceea ce lipsea precedentei ediții. Având o prefață semnată de regizorul Yuri Kordonsky, dar și argumentul traducătorului Raluca Rădulescu, volumul I din Munca actorului cu sine însuși, publicat la Nemira în octombrie 2013 aduce și prefața autorului la ediția rusă din 1955, venind să clarifice intențiile autorului însuși, care dezvăluie aici că intenționa să scrie o amplă lucrare, în mai multe volume, primele dintre ele fiindu-ne cunoscute sub titlurile Viața mea în artă (*tradusă și în limba română, la Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1951), Munca actorului cu sine însuși (*în procesul creator de trăire și în procesul de întruchipare). Cel de-al patrulea volum pe care dorea să-l publice ar fi fost dedicat studiului asupra rolului, iar în paralel, dorea să scrie și un soi de manual cu exerciții, care s-ar fi intitulat Antrenament și disciplinare. Partea a doua[6] a lucrării Munca actorului cu sine însuși, aceea care tratează studiul actorului în procesul de întruchipare, precum și ultimele două au rămas nefinalizate, păstrându-se doar materialele selectate pentru aceste cărți.
Condamnând diletantismul și actoria făcută în general, Stanislavski propune un sistem care, dacă este parcurs în profunzime și aplicat, poate anihila meșteșugul și clișeul scenic: „Oare câte spectacole se joacă zilnic, în întreaga lume, nu după esenţă, ci după principiul în general? Zeci de mii. De aceea, să nu vă mire dacă vă voi spune că în fiecare zi, în întreaga lume, sute de mii de actori greşesc profund, prelucrând sistematic procedee scenice incorecte şi periculoase. Şi este cu atât mai rău, cu cât, pe de o parte, însuşi teatrul şi condiţiile artei sale îl împing pe actor spre aceste obiceiuri periculoase. Pe de altă parte, însuşi actorul, care caută calea minimei rezistenţe, foloseşte de bunăvoie meşteşugul în general ”[7].
Concepută aparent simplu, scrisă sub forma unui jurnal imaginat, într-un stil destul de didactic, Munca actorului… îți spune mai întâi ce să nu faci niciodată pe scenă, oferind argumentele pentru a demonta meșteșugăria și clișeele care erodează creația actorului precum rugina, asasinând emoția. Tonul didactic care face apel la diferite comparații, dintre cele mai simple sau bizare, chiar și comparații culinare, se îmbină armonios cu tonul aplicat, științific, impunând pe alocuri terminologia specifică[8], principiile și definițiile conceptelor care alcătuiesc celebrul sistem stanislavskian. Reeditarea acestei lucrări și o nouă traducere se impuneau demult. Raluca Rădulescu aduce o viziune obiectivă asupra textului, nefiind un om școlit pentru teatru, dar înțelegând deplin procesele artistice teatrale, dedicându-și teatrului parte din profesia sa, ca realizator de emisiuni despre teatru la Radio România Cultural. Conștientizând necesitatea adaptării limbajului la prezent, cu o terminologie adecvată secolului XXI, dar fără a eluda limbajul de acum aproape un secol, noua traducere este actuală, vie, plăcută lecturii, traducătorul Raluca Rădulescu menținând echilibrul, astfel încât textul să nu pară prăfuit, dar nici excesiv de adaptat prezentului.
Studiul întreprins de Stanislavski a constituit punctul de plecare în demersul cercetării teatrale ulterioare, mulți renumiți creatori de teatru bazându-se pe sistemul stanislavskian, socotit piatra de temelie a antrenamentului actorului. Munca actorului cu sine însuși este o carte despre pasiune și perseverență, despre disciplină și rigoare, dar este, mai ales, o carte despre rădăcini. Dacă rădăcinile sunt puternice, copacul – ca simbol al creației – va crește și el viguros către înălțimi, falnic și bogat. Rădăcinile sunt importante!
[1] Yuri Kordonsky, Arta de a învăța – prefața vol. K.S. Stanislavski, Munca actorului cu sine însuși, vol.I (Munca actorului în procesul scenic de trăire. Jurnalul unui elev), Editura Nemira, București, 2013, traducere din limba rusă de Raluca Rădulescu, pag.7.
[2] K.S. Stanislavski, Munca actorului cu sine însuși, vol.I (Munca actorului în procesul scenic de trăire. Jurnalul unui elev), Editura Nemira, București, 2013, traducere din limba rusă de Raluca Rădulescu, pag. 27.
[3] Idem, pag. 16.
[4] Gina Călinoiu, Jerzy Grotowski – metafizica artei actorului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010, pag.66.
[5] K.S. Stanislavski, Munca actorului cu sine însuşi, traducere de Lucia Demetrius şi Sonia Filip, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Moscova, 1951.
[6] Ceea ce noi cunoaștem azi drept partea a doua a volumului Munca actorului cu sine însuși este o reconstituire a editorilor lui Stanislavski, care au impus drept punct de reper ediția rusă din 1955.
[7] K.S. Stanislavski, Munca actorului cu sine însuși, vol. I (Munca actorului în procesul scenic de trăire. Jurnalul unui elev), Editura Nemira, București, 2013, traducere din limba rusă de Raluca Rădulescu, coperta 4.
[8] „Terminologia pe are o folosec în această carte nu este inventată de mine, ci luată din practică, chiar de la elevi și artiști…” – prefața autorului, K.S. Stanislavski, Munca actorului cu sine însuși, vol.I (Munca actorului în procesul scenic de trăire. Jurnalul unui elev), Editura Nemira, București, 2013, traducere din limba rusă de Raluca Rădulescu, pag. 24.
Felicitări, Haricleea. Se vede că ești (și) Conf. Univ. Dr.