Chiar la jumătatea veacului al XIX-lea, când se întâmplau o mulţime de lucruri hotărâtoare pentru omenire, Flaubert publica „Madame Bovary”, un roman vital, o ficţiune care i-a revoltat sau, de fapt, i-a înspăimântat pe contemporani, pentru că, fără să-şi dea seama, au recunoscut în ea o realitate. Chelul îşi punea mâna în cap, cum s-ar spune, iar romancierul se alegea cu proces pentru atac la bunele moravuri.
Fără să fi fost „inventat” de Flaubert, bovarismul începea să fie văzut şi pus sub lupe de diverse feluri graţie doamnei Bovary. Bovarismul, acelaşi cel puţin în Europa de secol XIX-lea, era la el acasă în fiinţa umană şi nu numai în femeie, „ceară moale din care bărbatul a făcut întotdeauna ce-a vrut”, cum spunea Anton Pavlovici Cehov, doctorul care se apuca de scris literatură la ceva ani după apariţia romanului prozatorului francez. „Madame Bovary sunt eu” n-a spus numai Flaubert, ci va fi spus-o şi rusul genial care a inventat o livadă de vişini cum nu e alta şi trei surori care vor la Moscova, la Moscova etc. În „Marfă vie”, povestirea ce stă la baza scenariului realizat de Nicolae Urs pentru spectacolul „Despre iubire la om”, regizat de Alexandru Dabija, pulsează cu zdrobitoare, amară ironie bovarismul denunţat de Flaubert, însoţit de o boare tare de mizantropie şi de un scepticism greu de parat.
Producţia Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov comite un necesar, un eliberator act de impudoare: intră în intimitatea gândirii lui Cehov şi ni-l dezvăluie, cu mănuşi fine, spunând „Madame Bovary sunt eu”. În „Despre iubire la om”, Madame Bovary se numeşte Liza Ivanovna. Soţie şi amantă, sufocată de plictiseala femeii de veac XIX, frământată de înşelătoare şi meschine dorinţe erotice, aspirând la o fericire care nici măcar în propria ei imaginaţie nu capătă contururi inteligibile, Liza Ivanovna trece de la un bărbat la celălalt şi înapoi, se lasă tranzacţionată pe bani (cumpărată de amorezul pătimaş de la un soţ mim), se zbate într-o perdantă indecizie sufletească, rătăcindu-se mereu în speranţa că se regăseşte.
Despre iubire la femeie vorbeşte în primul rând spectacolul lui Dabija, revenit la o citire de substanţă a lumii lui Cehov după ce a pus în scenă „Un duel” palid la Naţionalul bucureştean. În producţia de la Braşov, regizorul a scos la lumină o latură greu de tradus scenic a literaturii lui Ivan Pavlovici: cei prei protagonişti ai spectacolului sunt, de la început şi până la sfârşit, măscărici.
Vopsiţi pe faţă, soţul, soţia şi amantul care-şi schimbă rolurile joacă într-o „comédie” demnă de tot râsul. Interpretat de Dabija, Cehov îşi dezvăluie un scepticism întru tot şi întru toate, un scepticism care stârneşte râsul acela care te-ngheaţă, un râs de actor. Îşi dezvăluie, inerent, şi o mizantropie mascată într-o aparentă iubire de oameni. „Despre iubire la om” o disecţie, impecabil desfăşurată scenic, a unei fiinţe bizare, imprevizibile şi de neînţeles, a creaturii ridicole care este omul, cum spunea regizorul într-un interviu acordat la începutul acestui an suplimentului „Adevărul literar şi artistic”. Făţarnic fără vină, slab tot fără să vrea şi uneori fără să ştie, omul cehovian aleargă sau doar păşeşte bezmetic printr-o mirifică, dar primejdioasă pădure. Iată una dintre imaginile lui emblematice, imagine folosite cu măsură, cu rafinament chiar, de scenograful Cosmin Ardeleanu în spectacolul de la Teatrul „Sică Alexandrescu”, demn de a fi văzut de cât mai mulţi spectatori. Pădurea de mesteceni separă sau uneşte casa soţului Ivan Petrovici Bugrov (interpretat profesionist de Marius Cordoş) de casa amantului, doctorul Grigori Vasilievici Groholski (pe care-l joacă Demis Muraru, capabil de remarcabile fapte actoriceşti). Între ele rătăceşte fără putinţă de întoarcere bovarica Liza Ivanovna (rol pentru care Iulia Popescu merită toate laudele şi care aminteşte, în unele momente, de ce poate face o actriţă ca Valeria Seciu), femeia plictisită de soţ, de amant, de copil, de zi şi de noapte, de teatrul de amatori, de crampe… Fiinţă prin excelenţă erotică, eroina privită cu înţelegătoare detaşată de Cehov face, pentru regizorul Alexandru Dabija, obiectul unei ironizări continue. Sclavă a trupului care conduce, Liza Ivanovna nu cunoaşte, de fapt, dialogul. Fiinţă monologală, femeia înşelătoare şi în primul rând autoînşelătoare este singură în pădurea de mesteceni, într-un interludiu, pe podul dintre două case. Zbătându-se între două lumi, indecisă între mai multe vieţi posibile, rămâne suspendată între ele, prinsă în mrejele amorului, o jalnică şi deprimantă zbatere.
Spectacol în care se întâlnesc fericit regia rafinată (care strecoară anacronisme şi elemente stridente, cum ar fi o înjurătură neaoş românească în gura amantului care-şi cumpără amanta de la soţ sau un monitor de calculator sub un pat din epoca lui Cehov), actoria de clasă şi scenografia care vorbeşte aceeaşi limbă, „Despre iubire la om” este o demonstraţie de profesionalism. Fără să fie o montare care-l face pe Cehov contemporanul nostru, cum a fost interpretată de câţiva cronicari, montarea nu face, în realitate, decât să apese pe o universalitate a viziunii cehoviene, pe un caracter perpetuu actual al acesteia. Aşa cum o descifrează Alexandru Dabija, care ocoleşte cu graţie capcana de a-i livra spectatorului un mesaj propriu-zis, de a-i oferi pe tavă o concluzie, respectiva viziune pare mai sceptică şi mai sarcastică. Montarea propune, cu alte cuvinte, o lectură puternic personală a omului cehovian, căruia regizorul îi scoate abil masca şi pe care-l dezvăluie în toată falsitatea, slăbiciunea şi nehotărârea lui. De data asta, inepuizabilul Alexandru Dabija îi serveşte de minune inegalabilului Anton Pavlovici. „Despre iubire la om” este o creaţie care, cu o expresie nefericită, face diferenţa între Cehov şi Cehov. Prin acest spectacol răzbate la lumină din adâncurile subtextului un Cehov nu misogin, ci mizantrop şi sarcastic.
Print