Poți să iubești în același timp doi oameni complet diferiți? Iată întrebarea la care regizorul Andrei Crețulescu pare să-și fi propus să răspundă în și prin filmul „Charleston”, care a avut premiera în România luna trecută, după ce vreun an întreg a circulat pe la festivaluri. Dacă a avut sau nu succes de public la noi e greu de spus deocamdată, dar cert e că, prin formula adoptată, regizorul, convertit din critic de film, cam asta și-a propus. Un melanj de stiluri, destul de la vedere, în parte ca un tribut adus unor regizori pe care-i admiră, total atipic pentru ceea ce se întâmplă în filmul românesc în ultimii ani (și tocmai aici e punctul lui forte), „Charleston” e un fel de road-movie, dar nu e doar asta, în care umorul negru e în multe dintre scene ingredientul principal.
Și povestea, și realizarea au un grad de artificialitate asumată care pe unii i-a încântat, pe alții i-a făcut să strâmbe din nas, însă cert e că rezultatul final are un soi de poezie neagră absolut cuceritoare. Este evident că regizorul nu s-a desprins încă total de experiența de critic și că multe dintre scene și imagini sunt rezultatul dorinței de a arăta ce poate și de a crea ceva memorabil, dar cumva, tocmai această… falsă inocență face ca filmul lui să fie unul remarcabil. Și, tocmai prin stranietatea multora dintre scene și opțiuni, să câștige.
Filmul este povestea a doi bărbați care au iubit aceeași femeie – o femeie care a murit într-un accident de mașină. Iar prima scenă, cea în care Ana Ularu doar vorbește la telefon, fără să se audă ce spune, undeva într-o cafenea, apoi se ridică și pleacă, pentru ca în următoarea clipă să se audă zgomotul mașinii care o izbește, deși scurtă, e foarte puternică, iar imaginea ei rămâne puternic întipărită. Partea interesantă este că, dacă-ți asumi un mic joc psihologic, până la sfârșit încerci să înțelegi cum e posibil ca acea femeie să-l fi iubit pe oricare dintre cei doi bărbați care și-o vor disputa după moartea ei, pentru că pare că nimic nu se leagă cu nimic…
Șerban Pavlu îl interpretează – cu o duritate ușor împrumutată din serialul „Umbre” – pe soțul ei, distrus sau, mai degrabă, golit, după moartea ei, închis într-o singurătate asumată și alcool. Și brusc, într-o seară, în viața lui intră acest al doilea bărbat, interpretat absolut seducător de Radu Iacoban, cu toată inocența și timiditatea lui ireale. Iar cel mai interesant element al filmului este felul cum se dezvoltă această relație între cei doi bărbați, care ajung la o stranie formă de dependență unul de altul. Chiar dacă sau tocmai pentru că totul e atât de evident artificial în construcția fiecăruia dintre ei și a relației lor. Practic, nu se întâmplă mai nimic și scene întregi pare că cei doi bat pasul pe loc și se învârtesc în același mic univers, în care răsucesc cuțitul în rană și lucrurile pe toate părțile. Soțul, aproape în pofida propriei voințe îi face loc în existența lui și îi deschide portițe spre ceea ce fusese Ioana în viața lui, iar amantul cel timid, atât de ireal construit de Radu Iacoban, încât până la final te întrebi dacă nu cumva totul e doar imaginația lui, relația clandestină cu acea femeie, atracția ei inexplicabilă pentru el, simte nevoia să se apropie de acest bărbat dur și să înghită pe nemestecate hălci întregi din existența unei femei care a murit pe drum, când venea să se vadă cu el…
Cuceritor, tot prin artificialitate, este și momentul intermezzo-ului, dintre cele două părți, în care cei doi bărbați dansează împreună, prin comicul simplu și aproape înduioșător de armonios în totala dizarmonie dintre ei.
La fel, probabil cea mai reușită scenă din film este cea de la masă, la părinții Ioanei, interpretați de Victor Rebengiuc și Ana Ciontea, în care replicile curg intersectate și în oglindă, un moment de umor desăvârșit și perfect interpretat. De altfel, interpretarea, partiturile individuale, rămâne unul dintre punctele forte ale lungmetrajului, cu tot aerul lor clar de caricatură.
Sigur că altminteri, dincolo de plăcerea cu care-l savurezi, bucurându-te de el ca de o ninsoare în luna august, e evident că filmul are lungimi și replici inutile și un ritm care adesea trenează, dar asta nu strică deloc plăcerea receptării, pentru că nu-i lipsește deloc umorul și pentru că așază o peliculă fină de culoare peste Bucureștiul prin care circulă cei doi, apoi pe autostradă spre mare, apoi parfumul acela încă ușor comunist pe care numai localurile de la malul mării îl mai păstrează. Și pentru că toate astea acționează ca o infuzie de nostalgie ce are efectul pe care-l are de obicei adrenalina. Chiar dacă finalul e departe de a fi cel mai reușit, tocmai pentru că brusc regizorul schimbă registrul și trece într-o zonă de emoție prea serioasă, de nimic justificată până în acel moment.
Mici subiecte „tabu”…
De partea cealaltă, un alt film românesc care a intrat pe ecrane luna trecută, este „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, un film de data asta mult mai supus modei zilelor noastre și de aceea mult mai conformist.
Relația dintre două tinere lesbiene, care se înfiripă și apoi se oprește… Se simte sărăcia mijloacelor, pe care regizorul încearcă să o compenseze prin interpretarea celor două, Silvana Mihai și Florentina Năstase, dar la un moment dat povestea – care de fapt nu prea există – trenează mult prea mult și banalitatea replicilor nu poate fi compensată nici de imagini, nici de nimic altceva. Dialogurile, în cea mai mare parte, sunt monotone, iar naturalețea celor două, culmea, la un moment dat frizează artificialul, la pachet cu un ușor tezism și ceva corectitudine politică, bat-o vina, că a ajuns să țină loc de stil… mai ales că avem de-a face – și tocmai pe asta mizează filmul – cu un așa-zis subiect tabu. Care, altminteri, nu mai e deloc tabu, dar nouă ne place să întreținem acest mit.
Print