Textul lui Gogol, „Însemnările unui nebun”, nu e o poveste, ci mai degrabă o hartă temporală pe care sunt înscrise linie cu linie evoluția, trăirile și deraierile unei minți umane, surprinse în detaliu, pagină după pagină și zi după zi, într-un jurnal care începe firesc, într-o zi oarecare din calendar, și se sfârșește la fel de firesc, într-o altfel de zi dintr-un altfel de calendar.
Pariul lui Felix Alexa, acela de a pune în scenă un asemenea text, un lung monolog ce ar putea fi rezumat prin întrebarea „Ce e normalitatea?”, avea șanse să fie câștigat doar printr-o interpretare care să țină publicul mai bine de o oră și jumătate. Altminteri, ritmul greoi al „Însemnărilor” lui Gogol, pagini întregi de filosofie disimulate în spatele unei false povești, deloc teatrală, greu de susținut pe scenă, n-ar face decât să ucidă viul de care e nevoie într-o sală de spectacol. Pe scurt, despre ce e vorba în „Însemnările unui nebun”? Un funcționar din Rusia sau de oriunde începe într-o zi să vadă cât de strâmbă e lumea în care trăiește și, brusc, într-o altă zi, după ce își dă seama cu uimire sănătoasă că înțelege limba câinilor, cu o uimire la fel de sănătoasă constată că e regele Spaniei și că până atunci trăise în eroare. Nebunia e de partea celorlalți, cei care-l duc la sanatoriu… Iar regatul Spaniei și sanatoriul sunt totuna, chestiune de percepție.
Pe de o parte pentru a da un ritm textului, pe de altă parte, de dragul sincretismului artei teatrului, Felix Alexa alege ca în spectacolul montat la sala ArCuB (o sală în care începe să se joace tot mai mult teatru), alături de Marius Manole să fie în scenă și muzicianul Alexander Bălănescu. Distribuit într-un fel de alter ego al personajului, violonistul încearcă să creeze un fel de comentariu/ transcriere muzicală a felului în care zi după zi personalitatea unui om alunecă încet și sigur spre o realitate paralelă. E primul one-man show în care joacă Marius Manole și performanța lui artistică este – folosesc cu bună știință un cuvânt mai mult decât subiectiv – copleșitoare. Profesionalism desăvârșit, dozare desăvârșită a gestului și a cuvântului, trecerile de la o stare la alta sunt impecabil conduse, trăirea nu alunecă niciodată în trăirism, fiecare stare, oricât de absurdă, este tradusă într-o normalitate absurdă, pe care o accepți necondiționat.
Regizorul trece textul prin cel puțin două niveluri de interpretare. Din gând transpus pe hârtie – jurnal intim – devine cuvânt rostit, asumat, jucat, povestit și apoi tradus prin muzica lui Bălănescu, o creație originală. Decorul Dianei Ruxandra Ion, o construcţie bizară și poetică, potrivită pentru felul cum Felix Alexa a gândit „povestea”, surprinde și potențează trecerile de la o etapă la alta, această transformare dinspre o zonă de normalitate general acceptată către o normalitate personală. Iar finalul, cu geamul sanatoriului – sau regatul Spaniei, depinde din ce unghi priviți – este nu atât trist, cât înspăimântător. O proiecție deformată ca-ntr-o oglindă a unei realități ce poate fi înțeleasă diferit, în alb și negru…
Spectacolul curge într-un ritm care pare pe alocuri înnebunitor de lent, dar care-și are justificarea în chiar timpul textului. Felix Alexa nu sare nicio etapă și nu-și menajează spectatorii, îi lasă să înghită timpul lui Gogol așa cum este el. Și chiar dacă pe parcursul celor peste o sută de minute în care Marius Manole coboară încet în întunecimi ale căror lumini doar el le vede, am simțit că ritmul trenează, că paginile în care bărbatul vorbește în limba câinilor sunt prea lungi, că muzica lui Alexander Bălănescu este uneori indiscretă și devoalează prea mult, de fapt, poate că sensul spectacolului stă tocmai în asta. În aceste corzi întinse la maxim, în această cufundare lentă într-un absurd atât de firesc.
Momentele în care Marius Manole își taie șuvițe de păr cu gesturi care ard, în care îmbracă pelerina roșie de rege, în care ascute creioane și vezi cum privirile lui trec dincolo, în care devine rege al Spaniei și timpul, lunile, anii, zilele se amestecă și lasă loc unei lumi noi, a lui și a noastră deopotrivă, sunt nu doar demonstrații de actorie, ci clipe de adevăr. Pentru care îți aduci aminte – atunci când ai uitat sau alții s-au străduit să te facă să uiți – de ce iubești teatrul.