Despre nebunie și libertate sau zbor frânt… deasupra unui cuib de cuci

Cât de fragile sunt limitele dintre normalitate și anormalitate? Până unde merge dictatura regulilor societății? Până unde merge dictatura „normalității”? Într-o lume în care dictaturile de orice fel se întrec în a-și afirma virtuțile „toleranței”, într-o lume în care totul „trebuie” și totul e închis în mici compartimente bine etichetate, ale căror limite nu trebuie să le încalci, și în care, cu cât se afirmă mai mult libertatea, cu atât simți că libertatea e confiscată de anumite grupuri, Victor Ioan Frunză montează la Teatrul Metropolis din București „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Un text celebru al lui Ken Kesey, o poveste pe care toată lumea o știe din filmul lui Milos Forman, iar pentru alții, cei care au apucat să-l vadă la Teatrul Național din București, în perioada comunistă, spectacolul după acest text a rămas o mică legendă.

Ei bine, montarea lui Victor Ioan Frunză nu seamănă deloc cu filmul celebru al lui Forman, iar varianta pe care o veți vedea pe scena de la Teatrul Metropolis este unul dintre cele mai puternice, mai cutremurătoare spectacole care s-au montat în România în ultimii ani. Într-o mișcare teatrală sufocată de o vreme bună de spectacole de mică anvergură, spectacole făcute să aibă efectul unor baloane de săpun care se sparg mult prea rapid și nu lasă mai nimic în urmă, trupa lui Victor Ioan Frunză rezistă… Și își duce mai departe programul bine elaborat, bine pus la punct, care vizează capodopere, realizate la un nivel de profesionalism ce rar este atins în alte locuri din România. Și în care, cel mai important lucru, în ciuda unei viziuni noi și moderne asupra textului, niciodată nu se simte acea întoarcere împotriva textului pe care viziunile moderne, „căutate”, o au de multe ori atunci când vine vorba să-și propună să „șteargă praful” de pe capodopere.

„Zbor deasupra unui cuib de cuci”, în versiunea lui Dale Wasserman, așa cum este pus în scenă de Victor Ioan Frunză, își păstrează pe deplin forța și frumusețea, îmbibându-se în același timp de seva unei noi epoci, despre problemele căreia vorbește subtil, căutând în permanență straturile mai profunde. Iar marea problemă pe care o pune spectacolul lui Victor Ioan Frunză este cea a libertății… desigur, și a cenzurii, dar într-o formă mult mai subtilă și mai nuanțată decât cea din perioada comunistă. Pentru că de data asta e vorba despre zborul frânt, despre aripile tăiate oricui se încăpățânează să fie contra curentului, e vorba despre refuzul robotizării, în orice societate care se străduiește să robotizeze individul, orice ar însemna asta, și cu atât mai periculos cu cât… lupii sunt deghizați întotdeauna în miei…

Așa își și construiește rolul „nebunul” rebel Andrei Huțuleac, pe care Victor Ioan Frunză îl distribuie în Randle McMurphy… O creație atât de rară, atât de puternică, atât de profundă. Aterizat pe această planetă nouă numită spitalul de psihiatrie, unde, e evident, alege să vină mimând nebunia ca să scape de pușcărie sau de munca în folosul comunității, McMurphy, cel bolnav de libertate, se trezește dintr-odată într-un univers dominat de frică. Tânăr, frumos și rebel, plin de viață și de pofta de a trăi, se va simți pentru prima dată responsabil în acest nou spațiu – responsabil, într-un mod straniu, ca și cum ar simți brusc că de pofta lui de viață i-ar putea contamina și pe ceilalți și i-ar „îmbolnăvi” cu puțină sănătate. Intră în scenă aducând cu el viața, tumultul, „nebunia”, poartă un tricou pe care scrie „Orgasm Donor” și are o zgârietură adâncă pe obraz și o lumină extraordinară în ochi, cu care simți c-ar putea pârjoli lumea.

Camera din spitalul de psihiatrie – simplu creată de Adriana Grand, un spațiu rece, metalic, unde arde tot timpul o lumină rece de neon alb și prin geamurile căreia se vede lumea de afară, parcul, verdeața, cerul, la care ei, cei dinăuntru nu au acces – e plină de oameni legumizați și pe care, așa cum se va vedea, sistemul se străduiește să-i transforme și mai tare în legume, să-i robotizeze și să-i redea societății cu personalitățile cât mai distruse și mai bine uniformizate. Toți se conformează în fiecare zi aceluiași ritual, medicația dimineața, așa-zisa terapie de grup cu asistenta-șefă Ratched, munca în folosul comunității… Toate zilele sunt la fel, nimic nu se schimbă, iar spitalul de psihiatrie încearcă să-i „repare”. Printre ei, sunt câțiva „acuți”, cei care vor deveni prietenii lui McMurphy, și doi cronici, un tânăr lobotomizat, excelent jucat de Carol Ionescu, care, deși nu spune decât o singură replică tot spectacolul, rămâne una dintre cele mai puternice prezențe din scenă, și un șef de trib indian, șeful Bromden, diagnosticat cu catatonie, interpretat de Alin Florea.

Aici ajunge McMurphy, dat în custodie de stat pentru câteva luni, fără să știe că destinul i se va schimba iremediabil. Revoltat, în permanență revoltat de regulile stupide din spital, de tratamentul care, evident, lucrează împotriva pacientului, de frica lor permanentă, care, la fel de evident, îi îmbolnăvește mai tare, tânărul „nebun” încearcă să-i scuture pe toți și să-i trezească la viață. Și, ceea ce e interesant, „tratamentul” lui, într-o perioadă scurtă, dă mult mai multe roade decât agonia permanentă la care-i supune asistenta Ratched, cu zâmbetul ei imperturbabil. Andrei Huțuleac îl construiește pe McMurphy ca pe un erou nebun, în cel mai frumos sens al cuvântului, rebel, cu umor, cu sclipiri permanente de ironie în priviri, cu zâmbet, un zâmbet de Don Quijote, dar care știe, e perfect lucid că se bate cu morile de vânt, seducător, liber, bolnav de viață și de libertate și chinuit de un ceva autodistructiv, ca un erou tragic…

Alături de el, sunt pacienții din spitalul de psihiatrie: Dale Harding, tânărul cultivat, cu preferințe homosexuale, interpretat cu un umor nebun și teribil de trist de Sorin Miron și, în același timp, cu o extraordinară  inteligență a detaliului, cu modificări de dispoziție, cu priviri și gesturi în care se observă o înțelegere superioară a lumii; Scanlon, un tânăr care vrea să construiască o bombă și să arunce lumea în aer, interpretat de Codrin Boldea; Cheswick, cel ușor agitat, cu gesturi deplasate, cu zâmbet permanent, mereu în defensivă, interpretat cu inteligența și intuiția lui scenice bine-cunoscute de Adrian Nicolae; Martini, cel care „vede” lucruri, ușor desprins de realitate, interpretat de George Costin, o excelentă creație, ca o bijuterie în miniatură – aparițiile lui în papuci și șosete, veselia lui deplasată, scena în care, „înarmat” cu un recipient pentru spălat geamuri intră în conflict cu cine știe ce nave de luptă, toate sunt doar momente dintr-o creație pe care n-o uiți ușor; și… Billy Bibbit, tânărul bâlbâit, cu un teribil complex matern, alimentat de sora Ratched, interpretat de Voicu Aaniței, pe care l-am lăsat la final, pentru că el este revelația, în acest grup al bolnavilor. Un extraordinar control, o desăvârșită construcție a fragilității unui personaj cu care e atât de ușor să dai greș, un amestec de candoare și frică și traumă, pe care le dozează perfect…

Și peste toate… dominator, spiritul asistentei-șefe Ratchid, secondată de Dr. Spivey, cel mereu neatent, cu gândurile în altă parte, cu ticul lui vizibil – se scarpină permanent – interpretat cu aplomb și cu umor de Alexandru Pavel. În rolul asistentei Ratchid, Victor Ioan Frunză le distribuie pe Nicoleta Hâncu și pe Corina Moise. Două creații total diferite și cu implicații diferite asupra spectacolului. În timp ce Ratchid a Corinei Moise este rece, cu un zâmbet criminal, permanent afișat, cu o falsă empatie, care ascunde o cruzime altminteri greu de disimulat și care-ți îngheață sângele în vene, pentru că simți în ea monstrul care, în spatele superbelor buze roșii, ascunde „dispozitivul” dement de care vorbește șeful Bromden, acel dispozitiv care transformă oamenii în legume, Ratchid a Nicoletei Hâncu este complet diferită. Deși nu mai puțin crudă în esență, felul în care-și creează rolul, cel puțin până la un punct, e un amestec de empatie și căldură umană ce te pot induce în eroare și încarcă spectacolul cu o altă nuanță, dreptatea fiind mai greu de distribuit de o parte sau alta. Însă plânsul ei din final, lângă targa pe care este adus McMurphy, e extrem de ciudat și introduce multe semne de întrebare. O iubire reprimată? Un regret tardiv?

Scenele din salonul de psihiatrie, așa cum le construiește Victor Ioan Frunză, sunt savuroase și trădează o desăvârșită atenție la detalii. Scena cu votul pentru campionatul mondial de baseball, scena cu meciul de baschet și, mai ales, petrecerea, toate sunt mici spectacole în sine. Iar evadările controlate din realism într-o zonă de „libertate”, precum finalul primei părți, în care Andrei Huțuleac – McMurphy cântă live, un mic concert rock nebun, la care ia parte și publicul, sau acel tulburător moment de gospel, când șeful de trib indian, secondat din spate, de un cor al bolnavilor cântă „And before I’d be a slave/ I’d be buried in my grave…”, toate sunt momente de o reală emoție sau, mai bine zis, o formă de catharsis de care prea rar ai parte în teatrul contemporan.

Scena de nuntă din noaptea petrecerii, între Billy și Candy (interpretată seducător de Ana Crețu), în rochița ei roșie cu buline care parcă sparge cenușiul costumelor din spital, este, din nou, un moment nebun de libertate, de încălcare a regulilor, în care voalul de mireasă e făcut din suluri de pansament, iar inelele sunt făcute din seringi…

Și finalul… finalul e una din acele scene care te bântuie mult timp, zile și nopți, și probabil ani. În spatele uneia dintre ferestrele vechi de spital, cu multe ochiuri de geam, dincolo de plasa de sârmă care le îngrădește universul, se vede dispozitivul medical pentru operație… McMurphy este adus legat pe targă, în timp ce cântă în gura mare, cutremurător, „Hello, darkness, my old friend…”. Și apoi, același geam, simbolic, va fi spart de șeful Bromden, care va reuși să ridice cutia uriașă cu tot echipamentul electronic al asistentelor și va reuși să evadeze… Sămânța de libertate sădită de McMurphy a încolțit!

Teatrul Metropolis din București

„Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Dale Wasserman, după un roman de Ken Kesey

În românește de Adrian Nicolae

Versiune scenică de Victor Ioan Frunză

Conducerea muzicală: CSIBI ANDREEA

Ilustrația muzicală: ANDREI HUȚULEAC

Asistenți de regie: GEORGE COSTIN & ALEXANDRU PAVEL

Dramaturg: ADRIAN NICOLAE

Decorul și costumele: ADRIANA GRAND

Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ

Distributie:

(în ordinea autorului)

Bromden, șeful de trib: ALIN FLOREA

Dale Harding: SORIN MIRON

Billy Bibbit: VOICU AANIȚEI

Scanlon: CODRIN BOLDEA

Cheswick: ADRIAN NICOLAE

Martini: GEORGE COSTIN

Ruckly: CAROL IONESCU

Randle P. McMurphy: ANDREI HUȚULEAC

Warren, infirmier: ANDREI REDINCIUC

Williams, infirmier: SORIN FLUTUR

Dr. Spivey: ALEXANDRU PAVEL

Asistenta-șefă Ratched: NICOLETA HÂNCU / CORINA MOISE

Asistenta Flinn: ALEXANDRA COLCI

Paznicul Turkle: IONUȚ IFTIMICIUC

Candy Starr: ANA CREȚU

Sandra: NICOLETA HÂNCU / CORINA MOISE

Alex, un infirmier: ALEXANDRU GRĂDINARU

Un copil indian: ANTON MIRON-PRESAN

Tudor, un pacient: TUDOR CUCU DUMITRESCU

Foto: Adriana Grand