Despre nefericire, cu cărțile pe masă…

O coproducție Teatrul Mic și Teatrul de Comedie, spectacolul „Numele” după textul lui Jon Fosse, pus în scenă de Vlad Cristache, s-a născut în urma concursului „Audiție Națională”, organizat de UNATC. Premiul pentru cei zece actori câștigători era să fie distribuiți în spectacole montate de tineri regizori, alături de actori consacrați, iar „Numele” este unul dintre ele.

Pe scena Teatrului Foarte Mic, Vlad Cristache, de data asta și în rol de scenograf, configurează un mic univers angoasat și angoasant – extrem de simplu, dar surprinzând și redând corect atmosfera (interioară și exterioară deopotrivă). Câteva fotolii și multe veioze. Veioze peste tot, de diverse forme și diverse mărimi, frumoase și de efect, totul la umbra unui panou mare și încețoșat, ușor înclinat, în semiîntuneric. Și o ușă pe jumătate practică, pe jumătate simbolică, plasată în așa fel încât să permită circulația între cele două planuri sau, mai exact, să marcheze intrarea în acest „aici” închis, tenebros, plin de relații încleiate și înnegurate, mereu neexplicate, mereu chinuite, cu probleme mereu amânate. Această atmosferă pe care regizorul o creează încă de la început face deja jumătate din spectacol. Mai departe nu trebuie decât să-i plaseze pe actori în acest decor și să-i facă să se potrivească și să funcționeze ca și cum și-ar aparține firesc. Și asta se și întâmplă. Ana Bianca Popescu, Cezar Grumăzescu, Aida Avieriței și Bogdan Nechifor sunt actorii tineri, câștigători ai concursului. Alături de ei, Ana Ciontea și Gheorghe Visu.

Aparent, e vorba despre o fată care se întoarce acasă după multă vreme, cu un bărbat și un copil care urmează să vină pe lume. Se întoarce la o familie de care, evident, nu se simte prea apropiată, dar e obligată… n-are bani și e însărcinată. Tatăl copilului trebuie întreținut și el. Dincolo de aceastră structură de suprafață, nu foarte ofertantă, se țese o plasă deasă de legături stranii și ies la iveală traume ce apasă de ani întregi, fiecare lucru fiind altceva decât pare (în lumina palidă a veiozei), fiecare sentiment fiind altceva, fiecare gest. Scrisă parcă de un Cehov nordic, piesa pe care Vlad Cristache o pune în scenă își găsește în interpretarea lui o variantă bine gândită. Regizorul nu se încurcă în interpretări regizorale inutile, ci mizează cel mai mult pe această fin întrețesută legătură dintre interior și exterior, în care actorii construiesc personaje închegate, cu multă carne și multă poveste în jurul fiecăruia dintre ele și, cel mai important, cu mult mister. Dar un mister bine temperat și bine controlat, cu ceva umor din loc în loc, ce face să funcționeze un mecanism destul de greu de pus în funcțiune în teatrul contemporan, care preferă adesea și personaje și relații schematice.

Ana Bianca Popescu este fata însărcinată, care vine acasă, aducând cu sine toate traumele unei copilării și adolescențe nereușite, la pachet cu copilul pe care-l va naște și cu băiatul, tatăl copilului (Cezar Grumăzescu), cel mai nepotrivit bărbat pentru ea din toți câți ar fi putut exista. Între ei funcționează o legătură ciudată, ca o traumă, ca o neputință – el e tăcut, necomunicativ, închis în el însuși pentru că se simte neiubit. Cezar Grumăzescu vine cu o interpretare nuanțată, cu gesturi pline de sens, cu priviri care trădează și ascund în același timp o timiditate bolnavă. Citește în cele mai nepotrivite momente, se simte nedorit și se ascunde în lumea lui, pare că înțelege tot, că iartă tot, dar e un inadaptat caraghios de secol 21, care poartă fes și nu știe ce să facă cu mâinile.

În schimb, ea, Fata, așa cum o construiește Ana Bianca Popescu, e o ființă dornică să dăruiască, să iubească, dar cu toate ușile închise. Cu toate drumurile ratate. Închisă în ea însăși, ar vrea să evadeze, dar n-are spre ce. Iar iubirea ei pentru celebrul Bjarne, care apare de-abia la sfârșit (Bogdan Nechifor), seamănă cu o piatră de moară teribilă. Și ea e sensibilă, chinuită și suferă cumplit și n-are ieșire.

O prezentă specială este Aida Avieriței. Ea e sora mai mică, încă veselă, aflată la momentul când s-ar putea îndrăgosti, chiar ușor îndrăgostită de același Bjarne – prototipul cuceritorului –, copilăroasă, pusă pe ghidușii, încercând să înțeleagă. Un rol cu multe capcane, de care Aida Avieriței trece cu grație, un rol în care nu are niciodată inflexiunea greșită, în care găsește exact acel ton potrivit pentru a contrabalansa și a potența în același timp dramaticul.

Cuplul Mama–Tata, cei care au transformat de fapt într-o dramă întregul univers în care se întâmplă povestea, pentru că ei au generat incomunicarea și relațiile defecte, este interpretat de Ana Ciontea și Gheorghe Visu. Și dacă Gheorghe Visu e doar corect într-un rol de tată de familie, chinuit de incapacitatea de a comunica – un rol în care personajul creat de Jon Fosse, așa cum îl interpretează el, seamănă destul cu un tată de familie din comunism, care se ascunde în permanență ca după un zid după scuza că muncește din greu – Ana Ciontea e sclipitoare. Gesturi, priviri, o postură anume a corpului unei femei care șchioapătă, ușoara nebunie pe care o manipulează inteligent, felul cum rostește cuvintele, cum tace, cum se retrage, cum se mișcă, totul este extrem de minuțios și de bine gândit. Este, de fapt, unul dintre rolurile cel mai bine realizate în ultima vreme pe scenele din București…

Din tot aceste amestec de oameni și sentimente reprimate, din jocuri neduse până la capăt, din neputințe, din reproșuri rostite doar pe jumătate se naște o lume-avorton, în care fiecăruia îi e greu să trăiască. Nu există rezolvare, nu e vorba de suspans, ci doar de o discuție despre nefericire, cu cărțile pe masă. „Numele” este doar numele fără nume al unor ființe anonime și pentru ele însele.

Teatrul Foarte Mic

„Numele” de Jon Fosse

Traducerea: Carmen Vioreanu

Regia şi scenografia: Vlad Cristache

Asistent regie şi scenografie: Silvia Roman

Distribuţia: GHEORGHE VISU (Tatăl), ANA CIONTEA (Mama), ANA BIANCA POPESCU (Fata), CEZAR GRUMĂZESCU (Băiatul), AIDA AVIERIŢEI (Sora), BOGDAN NECHIFOR (Bjarne)

Foto Teatrul Foarte Mic