Despre normalitate în „colivia” noastră „cu nebune”

3stars

Dacă vreți să vedeți o comedie excelent realizată, la care cu adevărat să râdeți în hohote, dar care să fie și extrem de actuală (obsesia noastră de zi cu zi… actualitatea), căci încă nu s-au stins ecourile mult disputatului referendum pentru redefinirea familiei, dacă vreți să vedeți cea mai bună trupă de actori din București și m-aș încumeta să spun chiar din România, atunci alegeți fără dubiu „Colivia cu nebune” a lui Jean Poiret, pusă în scenă la Sala Centenar de la Teatrul Metropolis, de Victor Ioan Frunză. Și mi se pare absolut relevant în acest caz faptul că biletele la toate spectacolele montate de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis se epuizează aproape instantaneu și că s-a creat un fenomen unic pe o piață unde oferta teatrală este destul de variată și unde directorii de teatre se chinuiesc să facă diverse strategii ca să aibă tot timpul sala plină. Ei bine, aici nu e nevoie. Și ceea ce este cel mai important e că oamenii vin atrași de calitate și e un semn că, până și într-o lume în care reperele s-au pierdut, consecvența în a crea opere de mare calitate artistică a generat acest fenomen care, așa cum am mai spus-o, e unic. Un fenomen pe care statul al trebui să-l sprijine într-o mai mare măsură, pentru că nu des se întâmplă ca un creator de o asemenea valoare, precum Victor Ioan Frunză, să strângă în jurul lui o trupă de actori (într-o lume mai degrabă fărâmițată) cu care să facă cercetare și să creeze capodopere cu mare succes la public, în același timp.

Iar în spatele fiecărui spectacol, se simt seriozitatea extraordinară (din nou, lucru rar în lumea noastră teatrală în care mulți, prea mulți actori și regizori se cred vedete a priori și fac spectacolele pe genunchi, în ideea că publicul nu observă), atenția la detalii și spiritul de trupă – un lucru pierdut în mare parte în ultimii ani. Și tocmai acest extraordinar spirit de trupă și faptul că lucrează împreună de ani întregi și că actori de-o mare valoare nu se dau în lături de la a juca de la un spectacol la altul, cu aceeași seriozitate, și roluri mai mici (căci, vorba lui Brook, de fapt nu există roluri mici…), plus alegerea textelor, tocmai toate aceste lucruri la un loc fac ca trupa lui Victor Ioan Frunză să fie un fenomen unic. Asta și faptul că e unul dintre puținele locuri unde spectatorul are garanția că este și el luat în ecuație atunci când se lucrează un spectacol, în sensul că plăcerea lui estetică este unul dintre scopurile cele mai importante ale creației respective.

„Colivia cu nebune”, una dintre cele două premiere pe care Victor Ioan Frunză le-a gândit în tandem la Teatrul Metropolis, se potrivește mănușă, așa cum spuneam, cu obsesiile acestei toamne, etalate din plin mai ales în mediul virtual, unde referendumul a făcut să curgă gârlă frustrări de toate tipurile și din toate direcțiile. Și nu, „Colivia cu nebune” nu dă vreun răspuns, nu indică în vreo direcție anume, doar ne pune oglinda în față. Tuturor. Și doar invită la autocercetare – desigur, printre hohote de râs. Și ridică multe semne de întrebare, de toate părțile, în așa fel încât atunci când ieși din sală să n-ai cum să nu te gândești două minute în plus, de orice parte a baricadei te-ai situa, dacă nu cumva nu există o perspectivă la care nu te gândiseși.

Subiectul e cel din filmul celebru din 1978, adaptat pentru scenă de Victor Ioan Frunză și oferit acestei trupe care îl interpretează cu o plăcere nebună. O familie de homosexuali, George și Albin – cel dintâi, fost balerin și patron al clubului „Colivia cu nebune”, iar cel de-al doilea, vedetă în domeniu – are un băiat… Un băiat dintr-o aventură de tinerețe a lui George. Iar băiatul vrea să se însoare. Cu o fată care provine dintr-o familie cu vederi extrem de… tradiționaliste și un tată politician care militează exact pentru morală și familia să-i spunem tradițională: „un bărbat, o femeie, un copil și-un crucifix”, cum va spune el cu emfază la un moment dat. Din acest context se nasc o serie de împrejurări de un comic nebun, căci cele două familii trebuie să se întâlnească, iar tânărul Laurent, de teamă să nu-și piardă iubita, își roagă tatăl să joace în fața familiei ei un rol complicat… Cum toată casa respiră aerul unei familii de homosexuali, iar una dintre uși dă în clubul de travestiți și Albin, iubitul lui George, e un travestit cu state vechi, efeminat până în măduva oaselor, o schimbare în patru zile, până la sosirea „socrilor” este aproape imposibilă.

Spectacolul are, așa cum ne-a obișnuit Victor Ioan Frunză, muzică live. Și se cântă mult în „Colivia cu nebune”. Andrei Huțuleac, în rolul Mercedes, deschide spectacolul și susține un mic recital, absolut încântător, una din acele mici plăceri pentru care vrei să revii iar și iar în sala de teatru. Poartă superbe ținute de femeie, pe care le schimbă de la un cântec la altul, de la rochița lui Dorothy din „Vrăjitorul din Oz”, cântând „Somwhere Over the Rainbow”, până la ținute mult mai ispititoare și împarte garoafe bărbaților din sală… Între aceste două planuri, scena de la „Colivia cu nebune” și casa lui George și Albin, va pendula întregul spectacol. De la muzică și toalete strălucitoare la intimitatea din spatele scenei. Iar cuplul George – Albin este interpretat de Sorin Miron și George Costin. Sorin Miron, cu un aer asumat de homosexual din show-biz, care trăiește în Saint-Tropez, construiește un rol în nuanțe superbe, e sigur pe el, are umor și un aplomb desăvârșit. Iar George Costin, în rolul „divei” Albin, e travestitul perfect, în rochii de un kitsch delicios și cu o atenție matematică la fiecare detaliu. Există în interpretarea lui o ironie și chiar o fină auto-ironie care fac ca prezența lui în scenă să capete sensuri mult mai variate. Trecerile de la un travesti la altul sunt impecabil conduse, absolut matematic – de altfel matematica este „secretul” comediei reușite, care stârnește valuri de râs. Și exact asta e situația în „Colivia cu nebune” în care nimic nu este exagerat și nimic nu este îngroșat. Nici momentele de alint ale „divei” Albin, care se lasă rugat să coboare pe scenă, nici cele în care George Costin, cu o perucă „de nașă” pe cap și cu un taioraș roz, o va interpreta pe mama lui Laurent în fața viitorilor socri. Și e superb felul în care creațiile vestimentare ale Adrianei Grand surprind mici și mari realități din jur, ironizându-le într-o formă atât de subtilă. De altfel, întregul decor, așa cum este construit, de la prima parte în care în casă domnesc rozul, movul, papucii roșii cu blăniță roșie și toc, ai lui Albin, statuetele cu corpuri de bărbați goale și până la strana (la propriu) dominată de crucifix, care le ia locul în partea a doua, totul e marcat de ironie și totul vorbește subtil despre extremele noastre de toate zilele… care pe scenă (și numai pe scenă) ne stârnesc râsul. Și în această lume „nebună, nebună” o pată puternică de culoare este interpretarea lui Voicu Aaniței, în servitorul emigrant Jacob, ușor nimfoman(ă).

Sunt extraordinar construite de Victor Ioan Frunză momentele în care George Costin în Albin ia lecții de masculinitate și învață să țină felia de pâine în mână ca un bărbat… la fel cum extraordinară este scena cu măcelarul (interpretat de Adrian Nicolae), care are un efect teribil în acel context, ca un contrapunct puternic, de un comic irezistibil, cu efect de cometă care trece prin scenă. La fel și scena cinei și a întâlnirii cu viitorii socri ai lui Laurent, interpretați de Alin Florea – un fel de prototip al politicianului demagog și al ființei cu vederi profund înguste, inteligent aclimatizat de Alin Florea și făcut să pară bărbatul tipic de pe plaiurile mioritice, mare iubitor de „rose de țară” – și Corina Moise, soția tipică, cicălitoare, cu vederi la fel de înguste. Și cum să poți uita momentul în care cei doi soți puritani încep să studieze desenele indecente de pe farfuriile în care li se servește mâncarea…

N-am să vă dezvălui cum se sfârșește toată această nebunie iscată de Laurent (frumos interpretat de Tudor Cucu Dumitrescu), în care toată lumea pare în același timp să aibă dreptate și să se înșele, această minunată dispută despre „normalitate” în care nimeni nu e normal sau toată lumea e normală. N-am să vă dezvălui, pentru că finalul, în care apare inclusiv mama adevărată a copilului, aterizată direct din republica Bourkina Fasso și interpretată de Nicoleta Hâncu, totul pentru a mai complica puțin situația, este de un comic spumos și nu vreau să stric plăcerea celor care vor fi în sală la următoarele reprezentații cu „Colivia cu nebune”. Am să spun însă că un dans și o rochiță cu paiete și, mai ales, o armată de paparazzi rezolvă lucrurile mai abitir ca un referendum…

Teatrul Metropolis, București

„Colivia cu nebune” de Jean Poiret

În românește de Adrian Solomon

Dramaturg: Adrian Nicolae

Versiune scenică de Victor Ioan Frunză

Coregrafia: KRISTA SANDU

Direcția muzicală: CSIBI ANDREEA

Decorul și costumele: ADRIANA GRAND

Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ

Distribuție:

Georges, regizor și patron de club, fost balerin: SORIN MIRON

Albin, vedetă: GEORGE COSTIN

Francis, regizor de culise: CODRIN BOLDEA

Salomé, balerin: ANDREI REDINCIUC

Jacob, emigrant: VOICU AANIȚEI

Mercédès, o dublură; cântă în deschidere: ANDREI HUȚULEAC

Tabaro, un contabil cu nostalgii identitare: ALEXANDRU PAVEL

Zorba, un paparazzo: CAROL IONESCU

Laurent, fiul lui Georges și al lui Simone: TUDOR CUCU DUMITRESCU

Languedoc, un măcelar: ADRIAN NICOLAE

Dieulafoi, deputat: ALIN FLOREA

Mme. Dieulafoi, soția lui: CORINA MOISE

Muriel, fata soților Dieulafoi și logodnica lui Laurent: ALEXANDRA COLCI / ANA CREȚU

Simone, președinta republicii Bourkina Fasso: NICOLETA HÂNCU

Un balerin: SORIN FLUTUR

Norbert, un marionetist: PETRONELA PURIMA

Foto: Adriana Grand

Print

2 Comentarii

  1. Eu sunt un Pescarus 31/10/2018
  2. Monica Andronescu 04/11/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.