Se numără printre acele obiecte mici, oarecare, ce ne schimbă viaţa. Fără ei, nu vezi mai nimic sau doar întrezăreşti forme, lipsite de contururile şi dimensiunile lor reale. Cu ei, căci ăsta este sensul lor, vezi altfel, ai acces la realitate care, altfel, îţi rămâne străină, într-o măsură sau alta. Filtrată prin ei, lumea din jur se apropie sau se îndepărtează de tine altfel.
Acestui obiect banal, de care, până la urmă, depinde existenţa purtătorului şi căruia-i datorează mult din relaţia cu realitatea i-a dedicat Emma Dante, regizor, dramaturg şi producător italian, o trilogie emoţionantă, prezentată cu succes în cadrul Bienalei Internaţionale de Teatru REFLEX 2 de la Sfântu Gheorghe, în desfăşurare până la 30 martie. Cu succes, pentru că spectatorii veniţi la festival au avut ocazia să vadă o exemplificare reuşită a unei tendinţe din teatrul contemporan care pare să se răspândească din ce în ce mai mult în contextul actual: un teatru simplu, centrat pe actor, un teatru de emoţie ce sublianiază cu forţa îndepărtarea de secolul regiei.
Despre „Trilogia degli Occheali” directorul artistic al festivalului Laszlo Bocsardi, spunea acum ceva vreme că a selectat producţia Companiei Sud Costa Occidentale de la Palermo pentru că ea arată una dintre formele pe care le ia teatrul poetic azi. Despre ochelarii noştri de toate zilele, la propriu şi la figurat, în sensurile denotative şi conotative ale cuvântului, glosează lejer, cu farmec, cu putere de convingere, cu emoţie şi umor cele trei spectacole ce alcătuiesc trilogia, o creaţie de ţinută, în care calitatea este constantă şi în ceea ce priveşte concepţia, şi în privinţa interpretării, căreia îi datorează mare parte din reuşită.
Poveştile despre eroii aleşi de Emma Dante, care semnează regia, testul şi scenografia (pe cea din urmă împreună cu Carmine Marignola), încep cu o confesiune haioasă a unui tânăr marinar ce cutreierea mările-n lung şi-n lat. Aşezat la cârma unui vas imaginar, sugerat pe scenă, actorul, un fel de tânăr Ulise şi Don Quijote deopotrivă, povesteşte plin de energie şi de umor (voluntar şi involuntar) despre mare şi dragostea marinarului despre ea, despre fascinaţia exercitată de întinderea infinită de apă, despre călătoria care te invită să admiri stelele de pe puntea vasului şi despre dependenţa creată de călătorie, un fel de drum ancestral, pe care-l facem la nesfâşit, un drum ce nu se termină niciodată şi nu îngăduie deloc plictisul, când vine vorba despre un visător ce priveşte cu ochii larg deschişi lumea apelor şi-şi ia marea iubită. Potrivind cuvântul cu gestul, gestul cu glasul, glasul cu privirea, Carmine Marignola face un one-man show de peste o jumătate de oră, invitând spectatorul la reverie. Prin ochelarii lui – lumea matricială a apelor arată ca idealul suprem.
Mai puţin la reverie şi mai mult la gânduri amare despre soartă, despre absurd şi nedreptate invită a doua secvenţă din producţia de la Palermo, care de un an colindă Europa, mergând la festivaluri şi la alte manifestări, după ce a avut parte de o primire foarte bună în Italia. Intitulată „Il Castello de la zisa”/ „Castelul mătuşii”, ea ne pune în faţa unui construcţii dramatice ce urmează drumul clasic, pornind de la o situaţie iniţială şi ajungând la un punct culminant, urmat de un deznodământ. Trista poveste a tânărului care are ochi, dar nu vede, are corp, dar nu se mişcă, are gură şi limbă, dar nu vorbeşte le oferă celor trei interpreţi roluri de care se achită convingător. Bolnavul şi cele două călugăriţe – gureşe ca nişte vrăbiuţe îndatoritoare, pline de iniţiativă şi mai puţin de pioşenie în festuri –, prinşi într-o relaţie de intimitate, în care ele dăruiesc la infinit şi el primeşte la infinit, sunt ca într-o plasă din care nu pot ieşi căci astfel dictează cinic forţa ce conduce destinele. Cu alte cuvinte, încă o situaţie de marginalitate impusă de un destin, din raţiuni ce le scapă tuturor. De data aceasta, ochelarii sunt inutili: bolnavul îi poartă, dar nu vede. Filtrul nu funcţionează şi accesul la realitate nu-i este permis.
Ceea ce nu se întâmplă deloc în „Ballarini”, componenta cea mai tonică a trilogiei, în care ni se arată cum e cu amorul, nu de la tinereţe până la bătrâneţe, ci invers, pornind de la două măşti ale descarnatei vârste a treia şi ajungând la trupurile şi ritmurile vii ale unei tinereţi ce-şi are contradicţiile şi urâţeniile ei. Construită exclusiv pe gest şi mişcare, secvenţa cu care se încheie „Trilogia ochelarilor” vorbeşte, şi ea, printr-un discurs metaforic simplu şi direct (în genul „Toujours l’amour”, spectacolul lui Dan Puric şi al lui Carmen Ungureanu), despre ochelari – la propriu şi la figurat, despre ochelarii îndrăgostitului.
Prezenţa spectacolului la Bienala Internaţională de Teatru REFLEX 2 de la Sfântu Gheorghe, reflectă alături de alte creaţii importante ale ultimilor ani, tendinţe, fenomene şi forme din teatrul de azi şi în cadrul cărora se observă o întoarcere la actor şi la naraţiune, la teatralitatea ei implicită, precum şi la actualitatea, încă intactă, a combinaţiei limbaj scenic-limbaj cinematografic.
Print