Încă de mici ne plac premiile. De la cadoul promis pentru câteva semne de bună purtare şi până la steluţele şi bulinuţele colorate de la grădi, de la Fb-urile cu plus, cu minus, la notele rotunjite în favoarea noastră, la diplome, medalii şi trofee, toate recunoaşterile şi recompensele se transformă din joacă în dinţi scrâşniţi a ambiţie şi scop în viaţă. Suntem foarte competitivi şi suntem educaţi în spiritul auto-depăşirii, al forţării limitelor şi al perfecţionismului. Părinţii îşi întreabă copilul ce notă a luat colegul de bancă şi singurele două variante de răspuns: „Da’ ce mă interesează pe mine de alţii” – atunci când nota colegului e mai mică decât a ta şi celebra „Vezi, el cum poate, mamă?” – atunci când nota colegului e mai mare.
Profesorii îi scot la tablă pe premianţi şi le trec cu vederea cu indulgenţă micile abateri sau momente de neinspiraţie în timp ce pe colegii lor mai puţin titraţi pe la olimpiade şi concursuri nu se prea obosesc să îi scoată din marja călâie a unui 6-7 cinstit. Învăţăm cu un gând constant în colţul minţii – trebuie să iau notă mare, trebuie să am medie mare, trebuie să intru la cel mai bun liceu, trebuie măcar să mă calific la faza naţională de la olimpiadă, trebuie să am notă şi mai mare la BAC, trebuie să am bursă la facultate, trebuie să prind un job ca lumea, trebuie să avansez în corporaţie, trebuie să primesc creşterea de salariu şi bonusul, trebuie, trebuie, trebuie. O viaţă întreagă de întreceri şi standarde pe care nu avem încotro şi trebuie să le îndeplinim.
În aşa o vrie oarbă în căutarea unui succes pavat cu simboluri ale recunoaşterii e firesc să fim atât de pasionaţi de premii şi nominalizări. Orice listă care enumeră posibili câştigători în domeniul artistic autohton sau de peste mări şi ţări e un subiect suculent pentru dezbateri şi părirism. Dacă în sport lucrurile sunt clare şi punctajul la sărituri cu schiurile e cuantificabil în lungimea săriturii, la înot şi alergări mai scurte sau mai lungi e clar că cine ajunge primul câştigă, până şi la dragul nostru fotbal, oricât de discutabil ar fi arbitrajul, până la urmă tot cine dă mai multe goluri câştigă, în artă subiectivismul se manifestă cel mai plenar atunci când suntem sau nu de acord cu cine a luat sau ar fi trebuit să ia un premiu.
Criteriile sunt atât de laxe şi complicate, încât umorile personale se dovedesc a fi cele mai de încredere argumente. Astfel prietenii şi rudele şi vedeta preferată de la Hollywood şi tu însuţi în mod clar aţi fost văduviţi şi aţi fost furaţi pe faţă, iar arch enemy-ul a primit, ca un făcut, şi, evident pe nemeritate, aprecierea care nu i s-ar fi cuvenit nici într-o mie de ani. Şi dă-i şi combate şi dă-i şi miră-te cum de s-a putut „un aşa ceva” şi comnetează şi scandalizează-te. În fond, e omenesc şi firesc să ai propriul gust şi dorinţe şi dezamăgiri. Şi e la fel de sănătos să le scoţi din sistem la o vorbă, mai mult sau mai puţin aprigă, în compania prietenilor, într-un cadru restrâns. Oameni suntem. Şi ne avem cu toţii micile şi marile împliniri şi tristeţi. Efortul de a înfiera public o decizie care oricum nu mai poate fi schimbată, însă, e meschin şi inutil.
De multe ori e amuzant să observi cum contestatarii de mai anul trecut sunt cei mai entuziaşti susţinători ai unora sau ai altor premii – motivul e simplu: atunci nu se aflau printre răsfăţaţii sorţii, iar acum sunt încununaţi cu lauri. Dintr-odată competiţia care până mai ieri era irelevantă şi neimportantă devine motiv de mândrie fals-modestă şi numele „înjurate” într-un trecut neasumat primesc mulţumiri şi sunt investite subit cu toată încrederea şi aprecierea.
Criteriile artistice şi extra-artistice în funcţie de care se alcătuiesc aceste liste de premii şi nominalizări au tot la fel de mult subiectivism precum contestaţiile şi luările de poziţie ulterioare. Pur şi simplu unii membrii ai Academiei sunt fani Queen aşa cum „Unora le place jazz-ul”. Un lucru e cert în toată fierberea degeaba în jurul listelor cu premii: dacă ai destulă răbdare şi te adaptezi din mers la „ce se cere” vine el şi premiul. Nu neapărat atunci când îl meritai – vezi DiCaprio. Dar de venit vine. Măcar pentru întreaga activitate, dacă trăieşti suficient – vezi Peter O’Toole.
Până atunci continuăm să ne supărăm şi să bombănim, să felicităm, să zâmbim plastifiat şi să sperăm că premiile prietenilor vor fi mai multe decât cele ale arch enemys-ilor, iar când ne vine rândul să apucăm să mulţumim şi mamei şi tatălui şi soţului şi soţiei şi echipei şi minunaţilor colegi şi onoratului juriu… o, dar parcă tot acelaşi juriu era şi anul trecut când combăteam pe Facebook sau…?
Print
Premiile sunt campanii publicitare.