Opt opere, cinci spectacole de teatru și un număr mare de concerte. Așa s-a prezentat cea de-a 98-a ediție a prestigiosului Festival de la Salzburg (Salzburger Festspiele), ce a avut loc între 20 iulie și 30 august sub direcția lui Markus Hinterhäuser. Pasiunea, fervoarea și extazul au fost temele sale centrale. Artiști celebri precum Mariss Jansons, Riccardo Muti, Daniel Barenboim, Kent Nagano, Anna Netrebko, Cecilia Bartoli, Romeo Castellucci, Johan Simons, Frank Castorf, Krzysztof Warlikowski și mulți alții și-au dat întâlnire în orașul pitoresc așezat de-a lungul râului Salzach.
A fost un festival cu mai multe debuturi. Printre alții, regizorul flamand Jan Lauwers, deopotrivă plastician și coregraf, a montat pentru prima dată o operă. Cunoscut pentru lucrările sale multidisciplinare, Lauwers semnează regia, coregrafia și scenografia la L’Incoronazione di Poppea (Încoronarea Poppeii) a lui Claudio Monteverdi. Imagini cu nuduri ce amintesc de o pictură renascentistă acoperă în întregime podeaua scenei. Peste acestea pășesc cântăreții, dar și dansatorii vestitei companii Needcompany și ai Academiei Experimentale de Dans din Salzburg (SEAD). Aceștia oglindesc prin mișcările lor atât jocurile amoroase, cât și pe cele de putere. În mod surprinzător, la pupitrul dirijoral nu se află nimeni – William Christie se retrage în mijlocul orchestrei Les Arts Florissants, care este amplasată, ușor adâncit, la rampă. Iar în centrul scenei se răsucește un dansator în sensul acelor de ceasornic, la nesfârșit – o idee regizorală insolită ce i-a tulburat pe nenumărați spectatori vârstnici, dar nu numai.
Atitudinea cântăreților este destul de statică. Ceea ce este lăudabil, căci pe scenă domnește deseori o forfotă excesivă (există și un candelabru care se balansează în sus și în jos precum un dispozitiv yo-yo). Renato Dolcini în rolul filozofului Seneca folosește multe momente de tăcere înaintea sinuciderii sale. Stéphanie d’Oustrac este Ottavia, iar Carlo Vistoli e Ottone – două exemple de stil și de emoționantă muzicalitate. În centrul poveștii de dragoste imorale se află Sonya Yoncheva. Soprana bulgară strălucește din nou în rolul Poppeii avidă de putere. La rândul ei, americanca Kate Lindsey realizează o performanță remarcabilă în rolul împăratului Nero care o adoră pe Poppea. Acest Nerone feminin este o altă inovație provocatoare a regizorului.
Debutul în domeniul operei al lui Lauwers este, de fapt, un performance compus dintr-o serie de tableaux vivants. Muzica vocală și instrumentală, proiecțiile video, dansul și drama au fiecare rolul său autonom bine definit. „Nu sunt un regizor, ci un artist vizual. Folosesc toate elementele ca părți ale unui întregˮ, spune Jan Lauwers. Lucrarea sa seamănă cu o pictură barocă flamandă ce se trezește la viață.
Unul dintre highlight-urile festivalului a fost premiera absolută a spectacolului Perșii în regia lui Ulrich Rasche. Cunoscut pentru atracția sa pentru dispozitive tehnice, regizorul german în vârsta de 49 de ani, face uz de construcții uriașe în transpunerea scenică a piesei lui Eschil. Transferul forței de la un material la altul constituie nucleul lucrărilor sale. Construcțiile amplasate pe scenă îi obligă astfel pe actori să se deplaseze încontinuu. „Mașina ne transformă în obiecteˮ, spune regizorul, „universul este un disc pe care suntem forțați să ne mișcăm într-un ritm impus, ca niște păpușiˮ. Pentru Perșii, două discuri cu diametre de 7,5 respectiv 13 metri sunt situate în parchet și pe scena teatrului (relativ mic) Landestheater din Salzburg.
Rasche separă lumea bărbaților de cea a femeilor. Corifeul este interpretat de două actrițe: Katja Bürkle și Valery Tscheplanowa (cea din urmă va fi și umbra lui Darius în partea a doua a spectacolului). Pe discul din parchet se află, împreună cu ele, și Patrycia Ziolkowska în rolul Reginei Atossa. Cele trei femei reprezintă lumea rațiunii și a empatiei. Ele pășesc la unison, accentuează fiecare silabă în parte, cu o dicție și o articulație impecabile. Expresiile lor faciale rămân rigide, ca și cum ar purta măști. Al doilea disc este o capodoperă tehnică. Multifuncțional, împărțit în mai multe cercuri concentrice, acesta se poate roti în direcții diferite. Un sistem hidraulic facilitează înclinarea sa într-un unghi halucinant. Cincisprezece performeri, încătușați precum sclavii de la galere, reprezintă armata, corul. Spre deosebire de cele trei femei, războinicii în fustele lor scurte declamă în colectiv, pășesc apăsat, transformând relatarea despre lupta atroce dintre perși și greci în imagini extraordinare. O cameră video surprinde din când în când live expresiile chipurilor luptătorilor, proiectându-le cu ajutorul luminii stroboscopice pe un ecran transparent ce separă cele două discuri.
În pofida duratei de patru ore (cu o pauză), coproducția cu Schauspiel Frankfurt este copleșitoare. Este însă mult mai mult decât un simplu teatru al mașinilor, este și un joc de lumină și sunet. Muzica lui Ari Benjamin Meyers joacă un rol crucial. Interpretată live de cinci muzicieni așezați în loje și în părțile laterale ale discului din parchet, ea amintește de compozițiile lui Philip Glass. Împreună cu partiturile vocale ale lui Guillaume François și Arturas Miknaitis (ambii pășesc alături de războinici pe discul mare), universul sonor sporește declamarea corului. Mai presus de toate, producțiile lui Rasche sunt o formă proprie de teatru muzical. Actorii rostesc textul în ritmul impus de instrumentiști. Sunetele instrumentului de percuție (Špela Mastnak) accentuează imaginea sclavilor de la galere. Muzica nu se oprește niciodată, nici rotația discurilor. Este un flux (lingvistic) unic ce lasă spectatorul fără respirație, antrenându-l, în același timp, în mecanismul lui Rasche – nu puțini sunt cei care se surprind bătând din picioare în ritmul muzicii. Fluiditatea hipnotică a sunetelor, rigurozitatea formei, precizia tehnologiei – toate acestea formează împreună o operă de artă care, la ora actuală, nu are echivalent în spațiul de expresie german.
Print