Faptul că între creatorii oricărei forme de artă şi criticii lor există o poveste-relaţie de dragoste-ură veche de când lumea nu este un secret. Când am hotărât să construim o revistă de teatru şi l-am chemat pe Yorick din lumea lui Hamlet să ne fie însoţitor pe cărările atât de fragile pe care teatrul le deschide spre inima lumii, ne-am propus, înainte de toate, nu „să criticăm” ce se întâmplă acum pe scenele din România, ci să mergem alături, să dez-văluim drumul şi să stăm de vorbă, mai degrabă ca-ntr-o „amitie amoureuse”… Teatrul e o poveste, iar poveştile trebuie povestite. Şi, cum asta am simţit că lipseşte în ceea ce se cheamă astăzi critica de specialitate, noi vom încerca în „Yorick” să oprim în loc istoriile sculptate în efemerul scenei şi, aşa cum spuneam, să povestim despre teatru, să ne fim alături unii altora pe drumul care duce de la textul scris la spectacol şi apoi la gândul şi la trăirea în care se transformă acesta în publicul ce-i ţine oglinda în faţă…
Există o frumoasă parabolă despre om şi Dumnezeu care se potriveşte acestui timp şi acestui loc. Se spune că, odată, demult, Dumnezeu şi omul s-au întâlnit şi au pornit împreună la drum. O vreme au mers unul lângă altul, pas lângă pas, umăr lângă umăr. Dar la un moment dat drumul a devenit tot mai greu. Uitându-se în urmă, omul i-a reproşat lui Dumnezeu: „Bine, Doamne, am pornit împreună, am mers ce-am mers, dar acum, când mă uit, văd că acolo unde mi-a fost mai greu, unde cărarea se îngustase, m-ai lăsat singur, nu se vede decât o singură urmă de paşi. De ce m-ai părăsit?” Iar Dumnezeu îi răspunde: „Acolo unde e drumul mai greu nu vezi decât o singură urmă de paşi pentru că acolo te-am cărat eu în spate.”
Critica, în acest moment, se axează în cea mai mare parte pe cronică, una de verdict, în care cronicarul îşi arogă drepturi de mic Dumnezeu. „Yorick” îşi propune să vorbească şi despre altceva, să coboare cronicarul pe scenă şi în sala de teatru şi să stăm de vorbă, să străbatem acelaşi drum … De ce „Yorick”? Nu pentru că numele lui semnifică veşnicul „vanitas vanitatum” căruia ne supunem cu toţii şi căruia teatrul i se sustrage totuşi, în ciuda atât de pieritoarei sale „materialităţi”. Ci pentru că Yorick este marele personaj absent al tuturor timpurilor. Cel care este şi nu este. Cel care e dispărut, dar trăieşte. Cel care te face cu un ochi să plângi şi cu celălalt să râzi.
Studii, opinii, discuţii despre fenomenul teatral, cărţi de teatru, istorii despre oameni care au urcat odată pe scenă şi ale căror roluri au început să se scufunde în uitare sunt câteva dintre rubricile pe care Yorick vi le propune săptămânal de acum înainte. Şi o echipă de teatrologi şi filologi pentru care teatrul este de ani mulţi un „love story” şi care vă promite o călătorie prin acele timpuri şi spaţii pe care intrarea într-o sală de spectacol o presupune. O călătorie pe care o vom face împreună…