Despre snobism, ieri și azi, sau „Avântul Mobilei”

În seria cercetărilor teatrale realizate de Victor Ioan Frunză și trupa lui la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, cercetări pe care le urmăresc încă de când au început, cu „Furtuna”, acum câțiva ani buni, cea mai nouă premieră, „Mobilă și durere”, are un sens aparte. După „Furtuna” lui Shakespeare, „Familia Tot” de Istvan Orkeny și „Scene din viaţa insectelor” de Karel Čapek, spectacolul „Mobilă și durere” după textul lui Teodor Mazilu propune o reinterpretare reală a unei piese scrise în perioada comunistă și completează astfel un program divers, care le permite actorilor și publicului călătorii pe planete extrem de diferite. Puțini sunt regizorii care în acest moment nu se axează pe o singură direcție (asta însemnând de cele mai multe ori abordarea aceluiași tip de text, transformată în „stil”). Dincolo de faptul că oferă spectacole „pentru comunitate”, așa cum declară în interviuri, Victor Ioan Frunză face și cercetare. Și o spun de câte ori am prilejul. Grupul pe care l-a creat, cu care alege textele în mod democratic, cu care lucrează asupra traducerilor, este un fenomen unic în teatrul românesc – acel gen de mișcare doar pe jumătate observată, care reușește în același timp să urmeze idealul multor creatori de a căuta, de a cerceta, de a descoperi ca într-un fel de „laborator” și, totuși, de a rămâne alături de public. În afară de reușita artistică a creațiilor din ultimii ani, rezultate ale lucrului intens „cu sine” și în echipă, un model care nu se practică în această formă în alte teatre, spectacolele grupului fără nume al lui Victor Ioan Frunză sunt cercetări vii – cercetări pe texte, cercetări actoricești, scenografice și regizorale, care sunt și iubite de public.

Scris în perioada comunistă, în care Teodor Mazilu strecura „șopârle” în text și încerca subminarea regimului, dincolo de comicul savuros al replicilor, „Mobilă și durere”, poate părea o piesă ușor datată. Trăim într-o epocă în care adevărurile de acest gen se spun fără perdea, în care subtilitățile sunt aproape desuete și în care cam tot ce ține de perioada comunistă s-a spus în o mie de feluri. Așadar, dincolo de o perspectivă ușor nostalgică, de un umor simpatic, tocmai pentru că nu seamănă deloc cu umorul lumii noastre, dincolo de o încercare de restituire culturală, „Mobilă și durere” nu pare a lăsa loc de prea mult. Ceea ce propun Victor Ioan Frunză, împreună cu scenografa Adriana Grand și alături de distribuția din care fac parte Nicoleta Hâncu, Mihaela Velicu, Sorin Miron, Andrei Huţuleac, Adrian Nicolae și George Costin, în varianta văzută de mine, este mult mai mult. Este o rescriere în cheie contemporană a textului lui Mazilu. O rescriere inteligentă și în spiritul umorului lui Teodor Mazilu, Victor Ioan Frunză scoțând piesa și subiectul ei din lumea comunismului și plasându-le într-o „democrație” actuală, în care vechile „șopârle” își schimbă sensul, dar își păstrează ascuțimea și comicul acid.

Adriana Grand creează pe mica scena de la Centrul „Nicolae Bălcescu” un univers miniatural, care păstrează și exploatează diverse date dintr-o realitate pe care acum o descoperi în muzee și prin diverse apartamente din provincie, unde IKEA n-a pătruns încă, de la mobila stil „Primăvara”, la covorul persian tipic, la „eleganța” vestimentară din Epoca de Aur. Fiecare imagine păstrează în același timp o notă de nostalgie, fiind însă și o privire distanțată asupra acelei nostalgii. Scris cu litere mari sus, deasupra unei biblioteci preacunoscute celor care au copilărit în apartamente de bloc comuniste, „Avântul Mobilei” e sloganul care domină scena. Și în spatele fiecărei ușițe de dulap, a fiecărui sertar, Adriana Grand ascunde o lume. Se deschid ușile „vitrinei” și se întrezărește astfel o pânză pe care e desenat în miniatură un câmp cu stâlpi de electricitate – îndemn spre „noi orizonturi” –, prin ușile bibliotecii se intră și se iese dinspre o lume spre alta, fiecare dulăpior e un spațiu înghesuit, în care oamenii trăiesc, lucrează, iubesc și visează. Iar „comunismul”, așa cum apare în acest spectacol, nu este legat nici pe departe de un timp și de o epocă anume. Dimpotrivă, datele acelui timp sunt extinse ironic la o lume în care trăim și în care spațiile interioare sunt construite pe respectivul calapod – strâmt și îngust.

De la prima scenă, în care Sile, șeful fabricii de mobilă (George Costin), interpretează asumat parodic disperarea că fabrica a mers bine în lipsa lui și suferă sincer pentru că s-au primit scrisori de felicitare pentru calitatea produselor livrate, și până la final, când surpriza petrecerii este o moarte dorită și așteptată, umorul negru funcționează impecabil. Distribuind în diverse roluri actori departe de vârsta personajelor indicată de text, așa cum e în primul rând cazul lui Paul, bătrânul interpretat de Sorin Miron, Victor Ioan Frunză se desparte de interpretări consacrate ale textului, accentuând sensul profund al textului, pe care-l redimensionează. Nu despre felul cum nu se muncea în perioada comunistă e vorba, nici despre felul cum amanta șefului ajunge soția rivalului, șeful celeilalte fabrici, mai mare și mai bătrân, nici despre impostura comunistă, nici despre minciună, ci despre aceste structuri-calapod umane care există în acest loc și în acest spațiu și încă funcționează perfect, deși timpul și timpurile s-au schimbat, deși pe masă nu mai sunt mileuri de macrame, deși în vitrină nu mai sunt bibelouri și icrele negre sunt la liber.

Spectacolul lui Victor Ioan Frunză surprinde esența unei societăți și merge până la structurile umane care generează această societate, dincolo de timpul în care ea există. Aceste uși prin care circulă personajele dinspre o lume spre alta sugerează o legătură subtilă. Femeia care își dorește să parvină, Lizica, interpretată de Nicoleta Hâncu, atât de rafinat în lipsa ei de rafinament, păstrează o doză mare din nefericirea femeii măritate (de dragul carierei) cu bărbatul bătrân și nepotrivit, din orice timp și orice spațiu. Nimic comic în felul în care Sorin Miron, în rolul soțului, se chinuiește să fie tânăr, ca un Serebreakov mult mai vulgar. Un amestec de tragic și amar în interpretarea lui Sorin Miron, care redă fiecare nuanță a suferinței de a fi bătrân lângă o soție tânără…

Bazat pe un triunghi amoros, Sile – Melania – Gore (George Costin, Mihaela Velicu, Adrian Nicolae, șeful, sluga șefului și iubita lui părăsită, care ajunge să se mărite apoi cu șeful), celălalt cuplu (Sile – Melania) redă nucleul unei societăți „în evoluție”, iar pe de altă parte este cel mai frumos termometru al snobismului, construit pe o scenă. Momentele în care Urecheatul, înruchiparea șmecherului cu fițe și succes la femei, interpretat de Andrei Huțuleac, într-o cheie care-i vine mănușă, ușor detașat, ușor blazat, indiferent și disprețuitor, hedonist și cam atât, sunt lecții de snobism care surprind perfect esența unei lumi a cărei măsură o dă azi televizorul. Lecții de cum să te porți în societate când nu știi nimic, lecții de cum să cucerești lumea, când nu poți nimic, lecții de cum să câștigi totul, când nu ai nimic.

Comedie pe care o savurezi cu poftă, spectacolul de la Centrul „Nicolae Bălcescu” din strada 11 iunie are și meritul de a fi o lecție de cultură și de istorie, subtil servită. Și mai are meritul de a readuce în prim-plan un moment reușit de dramaturgie contemporană. Nu peste mult timp, în același spațiu și cu aceeași trupă, urmează „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian…

Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”

Mobilă și durere, de Teodor Mazilu

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză

Scenografie: Adriana Grand

Distribuție:

George Costin, Adrian Nicolae, Andrei Huţuleac, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu, Mihaela Velicu

Fotografii de Adriana Grand