Of, iubirea! Complicat lucru. Atâtea sentimente amestecă şi atâtea minţi suceşte, încât ajungem să o confundăm cu fel de fel de experienţe şi senzaţii. Cum începe stolul de flururi să roiască, gata iubeşti. Un frison scurt şi pac te-ai îndrăgostit. Parcă prea repede ne declarăm iubirea şi prea neserios. Azi o iubire, mâine două, poimâine altele. Sau dimpotrivă; monoton, monocord şi monstruos de plicticos. Iubim din obişnuinţă şi comoditate. Pentru că nu avem timp să ne îndrăgostim. Iubim ca pe banda de la Mega Image. Produs cu produs, om cu om. Ce vine la rând. Sau ce ne-a dat Dumnezeu. Iubirea s-a cam tocit. Şi s-a atrofiat. Nu mai auzim prea des de poveşti de dragoste. Mergem, în schimb, la multe nunţi şi petrecem. Dar de iubit… nu prea mai ştim cum vine asta.
Poate cel mai sensibil fel de a exprima iubirea este tandreţea. Ceea ce azi numim cheesy sau de-a dreptul patetic. Sentimentul acela diafan de grijă şi candoare din care se nasc vorbele frumoase şi gesturile fine şi de care ne e ruşine să îl manifestăm prea des. Pentru că presupune o apropiere şi o intimitate aparte. Nu poţi fi tandru cu oricine. Nu orice contact presupune tandreţe. E ca un cod secret pe care doi oameni îl folosesc pentru a-şi manifesta iubirea fără declaraţii sau postări pe Facebook. E odihnitor să poţi fi tandru cu cineva.
Un spectacol de teatru intitulat „Despre tandreţe” este încă şi mai curajos. Cu atât mai mult cu cât compune în şase scene un tablou sensibil şi pur şi simplu frumos al unor mostre de tandreţe pe care din nefericire am cam pierdut-o. Felix Alexa a montat la Teatrul Dramaturgilor Români textul lui Matei Vişniec cu simplitate şi chiar tandreţe pentru actori. Fără să epateze cu artificii regizorale, fără stridenţe, punctele de interes ale spectacolului sunt textul şi interpretarea actorilor. Pe de-o parte un text cu replici inteligente, situaţii inedite şi persoanje consistente şi pe de alta actorii care construiesc aceste micro-cosmosuri suspendate de tandreţe în diverse forme.
Tandreţea nu trebuie să fie neapărat o senzaţie leşioasă de sirop mult prea dulce turnat în exces peste persoana iubită. Tandreţea poate fi şi cafeaua servită într-o atmosferă beckettiană, lentă şi densă, cu vorbe care spun mai multe prin ton decât prin înţeles. Poate fi şi sâcâiala plină de umor a unei femei care face scenarii apocaliptice despre insensibilitatea presupusă a bărbaţilor doar pentru că îşi imaginează că o ţigară aprinsă după ce au făcut dragoste e începutul sfârşitului. Tot tandreţe înseamnă şi să propui unei necunoscute care face autostopul pe aceeaşi şosea în deşert să se culce cu tine şi ea să accepte fără alte lămuriri, iar tu să fugi şi să îi preţuieşti răspunsul mai mult decât posibilitatea împlinirii actului în sine. Şi mai tandru e să iubeşti fără să ai curajul să o spui şi să fii gelos şi să urci un munte pentru o hachiţă a unei femei care ai vrea să poarte copilul tău, şi nu pe al celui pentru care lucrezi. Şi poate cel mai tandru e să crezi că gesturile tale îl controlează pe necunoscutul care vine zi de zi lângă copacul din faţa ferestrei tale şi că ţigara pe care şi-o aprinde e consecinţa mâinii tale ridicate, în timp ce străinul de lângă copac crede că băţul de chibrit pe care îl aprinde te determină pe tine să îţi roteşti braţul – două scene care închid rotund cercul acestor miniaturi de sentimente deloc complicate, dar atât de sensibile.
Distribuţia are mult echilibru şi scenele de câte doi funcţionează ca mici recitaluri de dans în ritmuri diferite. Catrinel Dumitrescu are o duioşie amară când îl întreabă pe bărbatul cu umbrelă dacă doreşte o cafea şi un pahar cu apă şi îi anticipează răspunsurile; o stranietate dată de un ritm bine controlat şi o lentoare care parcă materializează aerul din jur. Sandra Ducuţă are un neastâmpăr care o ajută să construiască un personaj foarte consistent cu multă lejeritate, însă. Fără nimic grav, fără exagerări, ne arată cu răbdare ce simte dincolo de replicile spuse natural şi cu auto-ironie. Ştefan Iancu are un firesc scenic foarte bine conturat şi condimentat cu carismă. Natural, fără să pară civil, bine mobilat de motivaţii interioare, ştie cum să asculte şi caută să fie cât mai sincer în scenă. Ada Galeş lasă să i se întrevadă sensibilitatea pe care o completează cu gând precis. Cu umor şi puţin răsfăţ construieşte două personaje uşor de plăcut şi crezut. Şerban Pavlu alcătuieşte patru personaje ca o matrioşkă, fiecare cu surprizele şi calităţile lui. Poate fi şi misterios, concentrat, melancolic şi filosof, dar şi jovial, neîndemânatic şi înduioşător de sensibil. Cu multă precizie şi un farmec personal deloc marşat, gând limpede şi sinceritate, cele patru portrete ale tandreţei în care se reflectă sunt cele mai consistente din spectacol.
„Despre tandreţe” este un spectacol ce pare simplu. Este cu siguranţă frumos. Un colţ de teatru în care micile tale tentative timide de tandreţe proprie se pot regăsi în linişte.
Teatrul Dramaturgilor Români
„Despre tandrețe” de Matei Vișniec
Regia: Felix Alexa
Ilustrația muzicală: Felix Alexa
Scenografia: Andrada Chiriac
Video-design-ul: Auraleye
Light-design-ul: Felix Alexa
Versiunea scenică: Felix Alexa
Distribuția: Șerban Pavlu, Catrinel Dumitrescu, Ada Galeș, Ștefan Iancu, Sandra Ducuță
Print