Ana Maria Iordache, Teatrologie, Anul I
L-am descoperit în „Uşi deschise” şi l-am căutat, fiind sigură că mă va ajuta să scriu o anchetă despre ce s-a întâmplat în acele trei zile, cât de utilă sau inutilă a fost toată munca noastră de a da brânci fiecărei uşi, a fiecărei secţii din facultatea de teatru. Mi-a ruinat ancheta din prima întrebare pe care i-am pus-o, dar totul a „degenerat” apoi într-o discuţie în care credeam că l-am cunoscut mai de mult sau că suntem deja prieteni. Aşa că am vorbit despre teatru. Doar despre teatru.
Vlad Galer este un băiat în care eu acum cred. Cred cu adevărat că va face treabă bună. Merge la teatru de fiecare dată când se joacă ceva, mi-a mărturisit, aleargă de la un festival la altul, are o gândire şi logică, dar şi fantezisă despre teatru şi asta mă face să cred că îi voi fi luat primul interviu unui tânăr ce va deveni un actor bun.
L-am întâlnit într-o după-amiază în Bucureşti, unde venise pentru a juca în Festivalul Naţional de arte pentru liceeni „Florian Pitiş”, festival de unde Atelierul de teatru – atelier unde Vlad a devenit actor – s-a întors acasă, în Botoşani, cu premii de interpretare, dar mai ales, şi cu trofeul festivalului. Ne-am adăpostit de mulţimea gălăgioasă de suporteri spanioli, în probabil, singurul pub gol din Centrul Vechi.
Te-am văzut prima dată la „Uşi deschise”. Eram la atelierul de scrimă şi am fost surprinsă să văd şi liceeni, care nu sunt din Bucureşti, că au bătut atâta drum, că au venit să tragă cu ochiul la ce se întâmplă în facultatea de teatru… Cum a fost la „Uşi deschise”? Cum şi de ce ai venit?
Eu nu am fost la uşi deschise, în sensul că nu am fost acolo doar pentru „Uşi deschise”. S-a nimerit să fie în aceeşi perioadă în care noi, eu şi câţiva alţi colegi din „Atelierul de Teatru”, eram în UNATC fiidcă tocmai câştigasem un premiu de interpretare la Festivalul „Grigore Birlic”. Premiul acesta consta în a merge o săptămână la o facultate de teatru din Bucureşti, bineînţeles, am ales UNATC, să participăm la cursuri… şi aşa am ajuns noi la „Uşi deschise”.
Eşti mulţumit de cum se lucrează în această facultate?
De lucrat, dacă vrei să lucrezi, lucrezi oricum. Erau foarte mulţi care, nu ştiu, poate am nimerit eu în ziua lor proastă, dar, nu aveau chef, pur şi simplu, să lucreze. Dar erau şi câţiva care aveau chef. Şi ei sunt cei care probabil o să termine facultatea şi o să rămână cu multe lucruri învăţate de aici. Dacă ne gândim, oricum ies foarte mulţi studenţi într-un an. Nu o să se remarce toţi, în niciun caz. Doar dacă te „arde” poţi să faci. Şi am văzut mulţi pe care nu îi „arde”.
Oricum, absolvenţii de arta actorului sunt calificaţi ca prestatori de servicii atistice…
În fond, poate e mai bine aşa, pentru că aşa ies din UNATC în fiecare an şaizeci de prestatori de servicii artistice, şi nu actori.
Ce trebuie să faci, cât trebuie să lucrezi, cât efort trebuie să depui ca să ştii aproape sigur că o să faci o treabă bună? Eşti genul de actor care ar repeta zilnic de la zece dimineaţa la zece seara?
Da, trebuie să lucrezi cu inima şi să depăşeşti oboseala.
Eşti sigur?
Da! (râde) Pe mine mă arde.
De ce?
Habar nu am. Sunt în „Atelierul de teatru” din clasa a opta şi acum sunt a unsprezecea. Am luat-o încet, încet, de la un rol foarte mic până la ce am ajuns acum.
Ai jucat şi Hamlet?
Nu! Melchior în Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind, tot un fel de Hamlet.
Ai renunţa, dacă nu ai intra din prima?
Nu! Dau şi anul următor dacă nu intru din prima. Nu înţeleg cum am ajuns în stadiul ăsta de ardoare, pentru că am depăşit faza idealistă în care ţi se pare frumos pentru că te vede lumea. Sunt conştient şi de părţile negative, şi de riscuri…
Cum ai ales teatrul? Ce te-a făcut, la vâsta aia de… cincisprezece ani, să alegi să vrei să faci asta?
Eram curios. Da asta e! Eram curios! M-am dus în Atelier şi eram singurul de clasa a opta, eram cel mai micuţ de acolo. Cel mai verde, cel mai necopt. Mi-a plăcut, m-a atras totul, toată lumea asta.
Foarte mulţi tineri de vâsta noastră pleacă la studii în afară. Tu vrei să dai în România la facultate?
Dacă plec, o să plec în cu totul alt domeniu. O să mă duc la Management şi Marketing.
Şi dacă rămâi?
UNATC!
De ce?
Pentru că vreau să fac asta. Şi în altă parte nu ştiu… şi la Cluj, sunt tehnici diferite, accentele se pun diferit, dar aici, poţi parcă se te afirmi mai uşor, mai repede chiar, te vede lumea în facultate, poţi să lucrezi, te duci la castinguri, te bagi în semă…
Cum lucraţi în atelierul de teatru?
Coordonatoarea noastră este Lenuş Moraru. La atelier nu facem tocmai cursuri. La atelier suntem, clişeic spus, ca o familie, furăm meseria unii de la alţii, într-un fel, punem mult accentul pe improvizaţie care, până la urmă, ne ajută să săpăm în noi şi să ne descoperim.
Cât de mult timp dedici Atelierului de Teatru?
Noi în general începem repetiţiile când începe şcoala şi le terminăm… nu le terminăm! În fiecare zi de la două până la cinci, şase, şapte, opt… nouă, zece.
Unde lucraţi? Unde vă întâlniţi?
Într-o sală de Geografie. Noi repetăm în sala de Geografie a Colegiului Naţional „Mihai Eminescu”, nu avem o sală a noastră, este o sală micuţă, destul de prăfuită, de fiecare dată înainte de repetiţii trebuie să mutăm scaunele şi băncile, apoi după, să le punem înapoi, dar ne-am obişnuit cu sala aia.
Vă jucaţi spectacolele în şcoală?
De jucat, jucăm în Teatru. De obicei jucăm în festivaluri, în oraş sunt două festivaluri: Lyceum şi AmFiTeatru.
Din improvizaţii se pot naşte multe idei şi întâmplări. Care e cel mai amuzat exerciţiu de impovizaţie în care ai fost aruncat?
Mi-aduc aminte că eram la Ideo Ideis, anul trecut, unde făceam un workshop cu Vlad Logigan. Era un exerciţiu de impovizaţie cu tema: să mori într-un minut. Era un grup de trei oameni şi cineva de acolo trebuia neapărat să moară într-un minut. Locul unde trebuia să ne imaginăm că suntem era pe Marte. S-a pornit timpul, moment în care (râde) eu am murit din prima secundă. M-am gândit că nu am casca de oxigen şi am murit din prima. A fost amuzant pentru că nimeni nu se aştepta la asta, ceilalţi au început să mimeze: plutiiiim pe Marte… iar eu am murit acolo, instant.
Cum a fost la Ideo Ideis? Pentru că festivalul ăsta mic, în care nimeni nu credea, uite că a ajuns mare. Ce e special la Ideo Ideis?
La Ideo Ideis este o magie. Şi mai este şi în Alexandria, care e la capătul ţării. Dacă ar fi în Bucureşti, nu ar fi la fel, pentru că te duci acolo şi eşti într-un fel izolat de tot ce se întâmplă, dar eşti izolat într-o lume atât de frumoasă, cu nişte oameni atât de frumoşi de la care poţi să înveţi atât de mult şi toată lumea este cu sufletul deschis şi totul este ca un fel de burete care absoarbe totul ca pe apă, şi informaţia, şi emoţia. Vezi o mulţime de lucruri şi te descoperi acolo pe tine. (zâmbeşte) La Idei Ideis eşti ca un fel de portocală care se decojeşte…
Ce roluri ai jucat?
Primul meu rol a fost în Şcoala lui Gufi, o adaptare dupa „Ţara lui Gufi”, de Matei Visniec. Acum, cel mai recent este Melchior în Deşteptarea primăverii, spectacol care a avut premiera acum o săptămână.
Cum eşti la spectacole? Simţi oamenii în public, te deranjează atunci când îşi butonează telefonul, eşti conectat cu sala sau te detaşezi uşor de asta?
Simt sala, da. La spectacol e foarte diferit faţă de ce se întâmplă la repetiţii. Simţi sala, simţi presiunea… simţi cum respiră publicul. Eu în general, însă, nu aud telefoanele care sună sau nu văd luminiţele care se aprind în sală. Nu văd spectatorul. Îl simt, dar nu îl văd şi nu mă deranjează aproape nici o acţiune a lui, nici dacă râde atunci când nu trebuie.
Ţi s-a întâmplat vreodată să te blochezi pe scenă, fără să se vadă, dar să simţi că te-ai blocat?
Am păţit-o la un moment dat şi mă bucur că s-a întâmplat doar o singură dată şi sper, Doamne ajută, să nu o mai păţesc, pentru că e un moment oribil. Ai un scurtcircuit şi îţi dai seama că eşti acolo, pe scenă, că sunt trei sute de oameni care se uită la tine şi te întrebi: ce naiba caut eu aici? De ce nu am rămas la mine acasă? Am păţit asta la un moment dat, trebuia să stau în picioare şi au început să-mi tremure genunchii. Şi voiam să mă aşez, dar trebuia să stau acolo în picioare.
Cum înveţi rolurile? Le scrii, vorbeşti singur prin casă în faţa oghinzii sau toată magia se petrece la repetiţii?
Nu le înveţi, sunt aşa, cumva în tine.
Da, dar trebuie să înveţi textul…
Da, textele se învaţă la repetiţii. Nu se duce nimeni cu textul acasă, se aşază în pat şi hai să învăţăm textul! Cred că toate personajele sunt în tine, apoi, totul e în text. Să zicem că nu înţelegi personajul dintr-un dialog… Ei bine, întotdeauna răspunsul e la celălalt. Deci dacă nu e în text, şi nici din situaţie nu-ţi dai seama, răspunsul e la partener. Trebuie să găseşti un parcurs, drumul acela logic care să-ţi răspundă la întrebări precum: De ce spun eu asta? De ce fac eu asta?
Îl ascultăm, deci, pe Stanislavski şi căutăm în noi bucăţica aia care să răspundă şi să acţioneze ca atare. Îţi faci scheme şi scenarii şi tu singur, înainte să vorbeşti cu regizoarea voastră?
Adesea rezultatul final este foarte diferit de ce te-ai gândit tu înainte. Atunci când citeşti textul, îl analizezi la prima mână abia apoi începi să sapi în tine, cu lopeţi, cu burghie, faci operaţii pe cord deschis…
Ne-am întâlnit acum în Bucureşti pentru că voi aţi venit aici să jucaţi în Festivalul pentru liceeni „Florian Pitiş”. Mergeţi des la festivaluri?
Da. Mergem la destul de multe festivaluri. În luna mai, în genereal, suntem plecaţi aproape toată luna de acasă, fapt care îi nemulţumeşte puţin pe părinţi şi profesori, dar e bine, pentru că învăţăm. Apropo, ţin neapărat să le mulţumesc părinţilor mei pentru toată înţelegerea pe care mi-o acordă şi pentru că au investit şi investec în nebunia aceasta, că îmi dau voie să fiu eu, deşi le este teama că în lumea asta nebună, plină de hiene, voi fi sfârtecat. Da, am cei mai minunaţi părinţi din lume şi îi iubesc enorm.
Ai vreun om de teatru pe care îl apreciazi foarte mult, pe care îl priveşti ca pe un mentor?
Am o admiraţie deosebită pentru Oana Pellea. I-am citit şi cartea şi am văzut-o şi în Vocea umană. Oana Pellea e un adevărat model de om. Oricum, nu cred că poţi să fii bun în meseria asta, dacă nu eşti, mai întâi un om. Asta e prima condiţie, prima cerinţă elementară pentru cei ce vor să facă teatru, să fii om. Trebuie să fii sincer şi să dai de la tine, tot ce ai mai bun.
Când mergem la teatru, magia aceea, care ne fascinează, vine din emoţie sau din raţiune? Teatrul e emoţie sau raţiune? De ce mergem la teatru?
Poţi să mergi la teatru ca să te relaxezi, dar eu nu prea fac asta. Mă duc pentru că văd acolo o poveste. Poate pentru că te regăseşti şi pe tine, regăsindu-te te vezi pe scenă, te pui în situaţia respectivă şi te emoţionează. Ai primit o emoţie, ai dat şi tu o emoţie. Asta cred că se întâmplă: simţi ce ţi se oferă. E un schimb continuu de emoţie. Este legătura aia paradoxală între spectator şi actor, care sunt doi necunoscuţi şi, totuşi, se asculta, se simt, se respectă…
Cât de des mergi la teatru?
Merg la teatru de fiecare dată când se joacă.
Ce ai schimba în teatrul nostru cel de toate zilele?
Cred că se întâmplă ce se întâmplă şi nu vreau să dau vina pe spectator, dar ce se joacă e pentru că asta se cere. Se joacă spectacole proaste uneori. Se cer spectacole de ralaxare, light aşa, care sa nu pună în discuţie prea multe probleme, amuzante şi atât. Poate se va schimba cu timpul acest lucru.
Să încercăm să rafinăm gustul publicului?
Nu trebuie acţionat aşa. Oamenii nu o să mai vină la teatru, e foarte probabil să nu mai vină. Nu poţi să nu mai joci un spectacol care are cioace pentru că omul vine la teatru pentru a se relaxa. Are problemele lui de acasă. De ce să joace Hamlet când le are şi el pe ale lui, de ce să se mai îngreuneze şi cu altele?
Nu îţi plac cioacele…
Nu. Eu nu fac cioace, nici nu ştiu să fac cioace.
Care e cel mai bun spectacol de teatru pe care l-ai văzut?
Îngropaţi-mă pe după plintă pentru că are sinceritate şi transmite foarte multă de emoţie. E un specatcol complet şi complex.
Vlad, ce e teatrul?
Habar nu am… teatrul, teatrul… Teatrul poate să te cureţe, teatrul poate să te murdărească. Pentru că dacă îţi spun acum că teatrul e ca o baie pe care o faci, e bine, dar uneori poate fi şi o baie cu noroi. În teatru poţi să faci orice. Teatrul poate să fie totul sau poate să fie nimic, depinde de unde priveşti, cât eşti dispus să dai sau să primeşti, dacă accepţi convenţia sau nu. În teatru poţi fi orice, poţi face orice atât timp cât crezi. Astfel şi el te va crede, ba mai mult, atingi una dintre miile de corzi ale spectatorului. Actorul, regizorul, scenograful, spectacolul în sine trebuie să ,,cânte” la toate corzile harpei sale pentru a face măcar o coardă a spectatorului să rezoneze.
Print