„Dacă voi avea cândva copii, am să-i las să crească în voie, ca buruienile din grădina noastră cu flori. De ele nu se-ngrijește nimeni și cresc așa de înalte și dese – pe când trandafirii, în straturi, înfloresc din vară-n vară tot mai jalnic pe tulpinile lor”, le spune Martha lui Ilse și lui Wendla, după ce mărturisește că a fost bătută „cu ce se nimerește” de către părinții ei. Pentru noi, cel puțin, „Deșteptarea primăverii” a lui Frank Wedekind este un text contemporan, căci vorbește despre minciună, despre lipsa moralei, despre regulile adulților impuse cu forța, despre frica de propriul sine care poate exista în atâtea și atâtea forme. Da, chiar și în cea sexuală. Nu întâmplător, Bertolt Brecht spunea despre Wedekind că „a făcut parte alături de Tolstoi și Strindberg, din rândul celor mai mari educatori ai Europei moderne.” Cel care scria o „tragedie a copiilor” pe la 1900, sub influențe evident freudiene, se ridica împotriva tuturor moralităților placide impuse de societate, le surmonta și punea întrebări greu de imaginat pe scenă, în văzul tuturor. Greu ne este și acum, când continuăm să ne întrebăm cu o pudibonderie soră cu nebunia dacă este necesară sau nu educația sexuală în școli.
Montarea lui Charles Muller de la Teatrul German de Stat din Timișoara nu depășește limitele textului, e corectă și cuminte, dar punctează când și unde trebuie, fiind susținută de un decor (semnat de Helmut Stürmer) în spiritul expresionismului – monumental și auster, în tușe de alb și negru, care impune rigoarea și rigiditatea, semn că ne aflăm în lumea dominată de adulți. Copiii, prinși ca într-o curte interioară de școală, sunt judecați de la pupitru de „oamenii legilor” bune, iar propriul lor spațiu de joacă se transformă într-un cimitir ale căror cruci sunt inventiv sugerate prin scaune răsturnate. În jurul lor stau de strajă toate personajele societății, golite de identitate, ca niște fantasme trase și ele la răspundere în lumea morților. Din scena finală înțelegi că pentru moartea lui Wendla toți sunt vinovați, că ea este victima unei lumi conduse de convenții sociale, în detrimentul naturii umane. Iar printre morminte doar Moritz și Melchior dispută și analizează condiția omului în cuvinte mari și universale, cu patos și luciditate în același timp.
Textul lui Wedekind este atât de puternic și actual prin esența lui, încât nu se cere reinventat, ci doar redat într-o formă fie ea de poem teatral rock, precum spectacolul lui Vlad Cristache de la Teatrul Mic din București, fie așa, respectând în mare măsură epoca în care a fost scris și mizând mai puțin pe o modernizare totală. În acest context, nici actorii nu fac notă discordantă, ci se înscriu și ei în aceeași estetică. Silvia Török, în rolul lui Wendla Bergmann, își conține suferința și teama pe care le ghicești doar din câteva lacrimi și din încordarea cu care strânge cearșaful alb, vrând să-și acopere chipul și ființa cu totul, să dispară pentru totdeauna și să nu-i mai provoace nicio rușine mamei sale. Știe că a încălcat regula, că a comis o faptă necuviincioasă și a găsit răspunsul la întrebarea ei insistentă – nu, nu barza aduce copiii pe lumea asta. Și în Martha (Isa Berger) vezi revolta, saturația, dar în același timp și o resemnare – ce-ar putea să schimbe ea cu ființa ei mică și fragilă și cu privirea albastră pierdută?
Radu Brănici (Moritz) și Richard Hladik (Melchior) își construiesc personajele în complementaritate. La început, Richard Hladik, cu un zâmbet de atotștiutor și cuceritor, predică despre toate lucrurile interzise pe care el le cunoaște, ca mai apoi să-și înghită amarnic trufia și să se afunde într-un sentiment de vinovăție care îl copleșește ca o greutate care îi apasă din ce în ce mai tare umerii. Radu Brănici îi conferă lui Moritz o aură de inocență dezarmantă, creionând un suflet abisal în care se dă o luptă între problemele existențiale ale lumii. În comparație cu întrebările pe care și le pun acești copii, lumea adulților se transformă într-o închisoare în care mișună doar oameni cu ochelari de cal. Așa este și mama lui Wendla (Enikő Blénessy) care îi acoperă înfrigurată ochii și urechile fetei, să nu care cumva să înțeleagă cum funcționează corpul femeii. În revers, vedem imaginea unor tineri homosexuali, Hanschen și Ernst (Horia Săvescu și Harald Weisz) care se iubesc fără pudibonderie chiar în fața noastră sau asistăm la primul act sexual dintre Wendla și Melchior, acolo, în fânul aspru, ascunși de privirile asupritoare.
Charles Muller alege doar să creioneze subtil anumite personaje, insistând pe această triadă Wendla – Melchior – Moritz, la care adaugă doar imaginea mamei, ca un fel de critică acidă la rolul pe care ar trebui să-l aibă în raport cu copilul său. Toți ceilalți adulți rămân un personaj colectiv impunător, gata să-și preia oricând rolurile de judecători – un fel de instanță supremă care taie în carne vie fără milă și cu seninătate precum doamna doctor care o asigură cu o expresie ipocrită pe mama lui Wendla că totul va fi bine…
Festivalul Național de Teatru
Teatrul German de Stat, Timișoara
„Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind
Regia: Charles Muller
Decor: Helmut Stürmer
Costume: Ioana Popescu
Muzica originală: Miruna Boruzescu
Light design: Philippe Lacombe
Distribuția:
Melchior Gabor: Richard Hladik
Domnul Gabor, tatăl lui: Radu Vulpe
Doamna Gabor, mama lui: Ioana Iacob
Wendla Bergmann: Silvia Török
Doamna Bergmann, mama ei: Enikő Blénessy
Moritz Stiefel: Radu Brănici
Rentier Stiefel, tatăl lui: Rareș Hontzu
Robert: Niko Becker
Georg Zirschnitz: Aljoscha Cobeţ
Ernst Röbel: Harald Weisz
Martha: Isa Berger
Hänschen Rilow: Horia Săvescu
Thea: Ioana Nițulescu
Ilse: Oana Vidoni
Rectorul Sonnenstich: Franz Kattesch
Profesorii de gimnaziu: Konstantin Keidel, Daniela Török, Boris Gaza, Isolde Cobeţ
Pastorul Kahlbauch: Cristian Rudic
Doamna Dr. von Brausepulver: Ida Jarcsek-Gaza
Domnul Mascat: Radu Vulpe
Foto: Ovidiu Zimcea
Print