Dani Buglea – Absolvent al secţiei de Teatrologie, Management Cultural și Jurnalism Teatral
Catinca Drăgănescu – Masterand al secţiei de Regie de Teatru
1. Dani: Am fost la Istropolitana Projekt. Trebuie să mă explic. Pe mal de Dunăre… bine, pe două maluri de Dunăre; în Bratislava, în Slovacia, câteva zeci de studenţi fac un festival de teatru internaţional. Dar ceea ce fac ei nu e doar un festival de teatru internaţional, ci unul pentru studenţi, printre cele mai mari festivaluri de teatru internaţionale pentru studenţi.
Deci, avem 50 de studenţi, toţi studenţi la Management Teatral la universitatea locală VSMU (universitate ce adăposteşte facultăţi de teatru, film şi muzică). Cei 50 de studenţi reprezintă toată secţia de Management Teatral, toţi anii, şi ciclul de licenţă, şi master. Şi au doar un profesor coordonator în frunte, o întreagă universitate în spate şi o tradiţie de respectat. Tradiţia e de prin 1977 şi ea zice că odată la 2 ani să fie festivalul ăsta cu oameni de prin toate zările. Zările au fost mai exact 19, începând cu ţări de prin Europa, trecând prin Iran şi ajungând în Indonezia.
Anul acesta Istropolitana a reunit lumea sub dictonul ”My Heart Beats for Theater”. Din câte am văzut, auzit, citit, întrebat în stânga şi în dreapta, festivalul a avut intenţia de a reuni timp de o săptămână, anul acesta 22 – 27 iunie, spectacole cât mai diverse şi apoi de a îi recompensa pe cei mai buni, încercând între timp să le ofere participanţilor experienţa unei întâlniri în care aceştia pot relaţiona şi dezvolta noi idei. Din păcate, anul acesta festivalul nu prea a reuşit tot ce şi-a propus.
2. Catinca: Postura de observator, pentru un practician, fie el şi în devenire, este cel puţin interesantă, maxim ingrată. Un observator, ce face el? Analizează. Stă în afară şi analizează. Ia notiţe mentale, apoi seara le pune pe hârtie, succint, pentru că între timp informaţia se filtrează.
Bratislava. Frig, apoi soare, apoi ploaie, apoi din nou soare, apoi ploaie, apoi plăcut. Atât de românesc şi atât de occidental, un melanj. Un centru vechi bine conservat, cu simţ estetic şi respect pentru istorie şi arhitectură. Un birou mic cu un carton mare legat cu sfoară deasupra uşii larg deschise “Office Istropolitana Projekt”. Un festival internaţional studenţesc aflat la a 19-a ediţie. Zumzet şi lume multă. Multe locaţii în care se joacă, nimeni nu ne face turul. Organizatorii sunt în mare parte studenţi. Agitaţie. Facem cunoştinţă cu cealaltă parte a oraşului. Hotelurile. Destul de departe de centru, seamănă cu hotelurile noastre de la mare. Izul de comunism şi reminiscenţele. Atmosferă familiară. Patru reprezentaţii pe zi, începând de la prânz. Destul de obositor.
3. Catinca: Prima dilemă: UNATC-ul de ce nu participă? Pentru că a trimis un singur spectacol şi acesta nu a fost selectat.
A doua dilemă, legată de prima: de ce nu cunoşteam acest festival? Lipsă de transparenţă, de informaţie sau de interes? De meditat. Totuşi urmează să văd 22 de spectacole, curiozitatea creşte.
A treia dilemă: De ce nu există supratitrare? Un festival internaţional la care nu s-a găsit o modalitate de a face toţi participanţii pasibili de a înţelege textele spectacolelor? Ciudat. Am încercat să găsesc un acel ceva unificator între spectacolele selectate, astfel încât să se susţină această alegere. O unitate de temă, sau una stilistică sau măcar estetică. Nu există. Atunci de ce? Întrebarea rămâne deschisă.
4. Dani: Organizare
Organigrama lor, din câte mi s-a comunicat, a fost ”Foarte Flexibilă”, adică un fel de „toată lumea face de toate”. Secţiuni ale ei există totuşi, adică avem clasicul Director, Logistică, Comunicare, Fund Raising, Voluntari, dar studenţii trec cam prin toate deodată. Cam prin toate este bine spus, deoarece profesorul coordonator este şi directorul festivalului, funcţie de altfel netransmisibilă. Consider că cea mai bună echipă din organizarea festivalului a fost cea de Fund Raising, care a umplut afişele şi materialele promoţionale cu sponsori şi parteneri. În special partenerii s-au făcut remarcaţi; nu cred că se vede prea des un festival de studenţi care să se desfăşoare în şapte locaţii mari (teatrele din Bratislava).
Dacă mi s-ar îngădui câteva sugestii, le-aş recomanda organizatorilor ca la următoarea ediţie să încerce să găsească un hotel puţin mai apropiat de locaţiile evenimentelor. Nu că Bratislava nu ar fi frumoasă, dar cele 15 minute de mers cu autobuzul în fiecare zi, în condiţiile în care nu prea ştii ce autobuz să iei mai întâi, şi pe urmă să te gândeşti că trebuie să îţi cumperi şi un abonament pentru el, nu sunt prea plăcute. O altă sugestie ar fi modul de desfăşurare al spectacolelor, dar despre asta mai târziu.
5. Catinca: Contact sau interacţiune lipsă. Eterogenitatea producţiilor.
Avantaje şi dezavantaje. De percepţie şi de reacţie. Adevărul e că producţiile prezentate în festival, nediscutând despre calitatea lor sau apetitul subiectiv pentru una sau alta dintre ele, reprezentau un adevărat tur de forţă şi imaginaţie prin cadrul universului teatral. De la teatru clasic rus, la producţii perfect încadrate în teatrul postdramatic (în accepţiunea lui Lehmann), de la teatru pe filieră grotowskiană la musical, de la urmaşii lui Tadeusz Kantor la teatru de păpuşi – toate acestea au putut fi regăsite în selecţia festivalului. Din păcate, multe dintre aceste producţii – interesante ca realizare şi intenţie, raportat la tradiţia teatrului ce se practică la noi, au devenit greu accesibile pentru un observator român cunoscător de engleză şi franceză. Sentimentul a fost frustrant. În ritmul fulminant al festivalului în care fugeam de la un spectacol la altul, disponibilitatea pentru a căuta la majoritatea reprezentaţiilor dispoziţia şi reperele de înţelegere s-a diminuat odată cu trecerea timpului.
Desigur că se poate argumenta că teatrul de calitate transmite dincolo de limbaj, dar poate că în acest caz selecţia ar fi trebuit să ne ofere o grilă de interpretare, un punct comun, de orice factură ar fi fost el, de la care sau prin care să putem “digera” ceea ce vedeam pe scenă.
Ba mai mult decât atât din punctul meu de vedere, pornind de la această alegere nefericită, i-aş spune logistică pentru că nu găsesc alt argument, festivalul a ratat punctul său cel mai important, realizarea unui contact real între participanţi. Desigur că şi lipsa unor evenimente organizate care să susţină ideea de întâlnire şi schimb de opinii nu a ajutat. E păcat că un prilej atât de rar şi de benefic, nu a fost dus până la capăt. Nu cred că prea multe proiecte, colaborări sau pur şi simplu interacţiuni umane pe durată lungă să se fi realizat începând de la acest festival între studenţi din ţări diferite. Deşi ar fost ocazia ideală.
6. Dani: Pages From the Book of…
Probabil cel mai popular spectacol al festivalului a fost “Pages from the Book of…”, prezentat de Rose Bruford College of Theater and Performance, Marea Britanie, bazat pe textele lui Bruno Schulz. Tinerii actori au dat dovadă de o rigoare extraordinară, aceştia dovedindu-şi capacităţile actoriceşti în spectacolul de o oră jumătate. Începând de la dicţia britanică puţin pompoasă, până la abilităţile de a susţine un moment de musical, studenţii şi-au dovedit calităţile cântând şi dansând cum mai rar vezi în spectacolele de prin zona bucureşteană.
Textul, non-narativ, descrie o lume închisă cu personaje ce se mişcă şi relaţionează într-un mod absurd. De la o carte goală care este citită într-un colţ de scenă, încep să se contureze imagini scenice. Pe rând, un tren alcătuit din actori îl aduce în prim plan pe Joseph, un tânăr ce îşi caută tatăl, apoi găsirea tatălui într-un ospiciu, în care nu realizezi cine este mai bolnav, doctorul şi asistentă, pacienţii sau Joseph. De aici mai este doar un pas până la momentul de musical dedicat Gestapo-ului.
Spectacolul este marcat profund de indicaţii de cod ale unei puteri totalitariste ce planează asupra spaţiului gol în care actorii joacă, de la un stâlp de iluminat public ce urmăreşte protagonistul prin scenă, la o uşă mobilă din care poate în orice moment să iasă oricine. Stâlpul mobil este manevrat de un actor care în permanenţă îşi ia notiţe, iar uşa mobilă are în spate un paravan de pânză care poate masca intrările actorilor.
Din păcate textul celor de la Brufor College este puţin depăşit de contemporaneitate, acesta nemaireuşind să ne emoţioneze, spre deosebire de actorii care prin simpla lor performanţă scenică oferă un teatru de înaltă calitate.
Un alt punct în minus a fost folosirea, în caietul program, a numelui lui Tadeusz Kantor şi a teatrului său Cricot 2, drept influenţă. Din păcate nici textul şi nici jocul actoricesc nu aduc aminte nici de Teatrul Memoriei lui Kantor, nici de decorurile lui Cricot 2.
7. Catinca: Un exemplu de libertate şi creativitate: Three brothers – Croaţia.
Spectacolul croaţilor, eram avertizaţi încă din caietul program al festivalului se baza pe un text inspirat din celebra piesă cehoviană, “Trei surori”. Pe scenă trei actori, dintre care unul şi dramaturg, scenograf şi regizor, studenţi la o şcoală de teatru ce îmbină studiul artei actorului cu cel al mânuitorului de păpuşi şi marionete. Povestea se axa în jurul vieţii a trei fraţi ce rămân să crească şi să trăiască singuri după ce părinţii lor mor tragic într-un accident de maşină şi a felui în care se dezvoltă atât ca indivizi, cât şi ca familie. Am văzut un spectacol extraordinar de tandru şi în acelaşi timp dur despre singurătate şi alienare, despre puterea lui a visa şi când acest a visa îl înlocuieşte pe a trăi şi viaţa însăşi devine o corvoadă, o piedică sau un intermezzo. Un spectecol despre umanitatea cea mai pură şi mai uşor de deturnat, realizat într-o manieră extrem de personală. Îmbinând teatrul de animaţie cu cel clasic, cei trei actori treceau pe rând printr-o serie de personaje şi vârste ale acestora, printr-o serie de chei şi stiluri de joc, realizând un carusel emoţional mai mult decât narativ ce te purta, culmea, în esenţa cea mai pură a celor Trei surori. Desigur unul dintre avantajele spectacolului a fost prezenţa de spirit a trupei de a-l prezenta în limba engleză. Dar dincolo de asta nu m-am putut opri în timpul reprezentaţiei de la a nu mă gândi ce fabulos exerciţiu de creativitate şi virtuozitate au realizat. Spectacolul în sine testa mijloace de expresie. Departe de a fi un produs estetic, era un produs ideatic. Scenografia era formată din cele mai simple şi banale obiecte posibile, dându-ţi pe alocuri senzaţia, atunci când te detaşai, că luaseră ce găsiseră pe acasă sau prin recuzita şcolii. Dar aceste obiecte prindeau viaţă şi deveneau simbol teatral prin calitatea utilizării lor. De altfel, nu m-am putut de asemena opri de la a mă gândi că un astfel de spectacol-exerciţiu ar fost profund blamat în cadrul şcolii noastre de teatru: pentru lipsa sa de unitate şi pe alocuri coerenţă stilistică şi mai ales narativă. Dar spectacolul în sine perfect construit sub cupola atât de generosului postdramatic, a rămas o gură de aer curat, pentru că la sfârşit, indiferent de criteriile raţionale sau teoretice, după ce ai râs şi ai plâns bine, rămâneai cu exact acea stare de însingurare absolută şi spleen în raport cu propria existenţă, care nu-i aşa?, până la urmă era miza reprezentaţiei.
8. Dani: Opera de trei parale
Un al doilea spectacol a fost Opera de Trei Parale a lui Bertold Brecht din partea Universităţii de Teatru de Stat „Ludwig Solski”din Cracovia, Polonia. Momentul în care în programul festivalului indica durata spectacolului ca fiind 60 de minute a creat derută în rândul spectatorilor. În primul rând m-am gândit că textul va fi atât de tăiat, încât nu va mai avea nimic în comun cu opera lui Brecht.
Supriza mea a fost foarte plăcută. Într-un spaţiu gol, un domn îmbrăcat în frac, cu părul grizonant, intră în scenă şi se aşază la un pian în afara spaţiului de joc. Domnul în frac începe să cânte Imnul de dimineaţă a Domnului Peachum şi undeva suspendat pe gradenă domnul Peachum intră şi îşi susţine partitura, a urmat Jenny Pirata şi Cântecul de Nuntă.
Timp de o oră cele mai cunoscute song-uri din opera lui Brecht au fost cântate şi interpretate de studenţi. O idee drăguţă, din păcate fără substrat dramatic, dar care a reuşit să readucă în memoria spectatorilor momentele de neuitat ale „Operei de trei parale”.
Spaţiul gol al scenei nu a pus nici o piedică tinerilor actori, din contră el le-a oferit loc de mişcare pe parcursul cântecelor. Tinerii nu au părut în nici un moment stânjeniţi de golul ce îi înconjura şi chiar au mizat pe faptul că tot publicul le va urmări fiecare mişcare şi le va auzi fiecare vers.
9. Catinca: Teatrul german nu se dezminte: Dis-obedience.
Este fantastic cum teatrul german are un tip de expresie extrem de recognoscibil. Privind spectacolul Dis-obedience pornit de la textul lui Ibsen “Inamicul statului”, mi-am dat seama că dacă sonorul ar fi fost anulat şi doar aş fi privit ce se întâmplă pe scenă, fără doar şi poate aş fi recunoscut puternica amprentă germană. Spectacolul în sine a presupus un serios lucru cu textul, el înlănţuindu-se asemeni unui scenariu şi colând fragmente din piesa lui Ibsen cu bucăţi din Buchner şi scene proprii, subsumate temei aflate şi în titlul spectacolului. Realizarea studenţilor germani punea în discuţie o temă extrem de actuală: cea a acceptării realităţii şi a felului în care reacţionăm la ea. Îmbinând violenţa poetică cu un tip frust de interacţiune cu publicul Dis-obedience, rămâne pentru mine un spectacol iconic din gama manifest. Realizarea era ireproşabilă, în spatele a ceea ce vedeam, era ţesută o plasă milimetrică, de o matematică perfectă, ce permitea spectacolului un mecanism care să funcţioneze indiferent de context. Actorii dădeau dovadă de nişte abilităţi extrem de bine puse la punct, de la condiţie fizică ireproşabilă, la voci extrem de bine lucrate şi o corporalitate perfect expresivă, dar ceea ce am apreciat dincolo de toate astea, a fost capacitatea lor de asumare. Acel celebru “îi crezi că îi macină” care se transmitea dincolo de orice barieră de limbaj sau percepţie.
Spectacolul se articula în jurul deconstrucţiei erei mass-media şi a crizei sistemului democratic în raport cu starea de fapt. Ne erau prezentate pe un ecran de proiecţie o serie de ştiri – fapte diverse, comentate de doi prezentatori ce se aflau pe scenă. Tonul acestora era evident unul critic şi obiectiv. Totul părea exact aşa cum avem plăcerea sau neplăcerea de a urmări la televizor, până când spectacolul se răsturna şi ajungeam să vedem pe scenă viaţa privată a acestor prezentatori şi cum contactul cu acest tip de realitate inerentă meseriei îi face să se refugieze în droguri, alcool sau violenţă sau pur şi simplu să se autizeze într-o formă de subzistenţă superficială şi artificială ce neagă informaţiile cu care au fost în contact, pe de o parte şi pe de alta vedeam, transpuse scenic, “ştirile” în sine. De exemplu cum un grup de adolescenţi rebel incendiază o maşină.
Punctul cel mai interesant la spectacolului venea după înşiruirea a diverse scene mergând pe acelaşi principiu al celor care “încalcă regulile” şi cum sau de ce se raportează la asta, când actorii intrau în contact direct cu publicul şi îi întrebau dacă le place să vadă asta, propunându-le să plece dacă nu sau dacă ei consideră că aşa ceva nu este teatru.
Din punctul meu de vedere, pe lângă tehnica excelentă de construcţie, spectacolul era valoros pentru calitatea problematicii şi găsirii acelor mijloace teatrale proprii transpunerii ei. Dis-obedience este un spectacol puternic, violent, pertinent şi incredibil de frust. Este o critică la adresa neasumării şi neimplicării mari mase de oameni în realitatea înconjurătoare, un apel la civism mai mult decât la activism, la acceptarea a ceea ce se întâmplă şi chestionarea acelui de ce tabu ce uneori ne face responsabili, lucru pe care îl negăm.
10. Dani: To manAge II Workshop
Motivul pentru care am ajuns la acest festival a fost workshop-ul To manAge, dedicat tinerilor manageri cultural, care anul acesta a avut ca temă de discuţie Social Media Arts Marketing şi care s-a desfăşurat în interiorul universităţii VSMU. Destul de interesante lecturile domnilor, Pavlol Magic şi Gerald Lidslam, asupra viitorului marketingului electonic şi conturarea profilului consumatorului de teatru via bloguri, Facebook, Twitter, LinkedIn, tumblr.
Ideea de bază a workshop-ului a fost aducerea culturii, prin marketing, mai aproape de consumator, oferindu-i acestuia ceea ce îşi doreşte într-un mod mai atractiv, mai îndrăzneţ şi mai inovativ. Inovaţia intervine în punctul în care realizăm că noua piaţă de consumatori nu mai reacţionează la spot-uri TV, afişe sau la reclame print şi ar trebui găsite noi mijloace pentru a o atrage să cumpere bilete. O concluzie personală, după acest workshop, este că nu vom mai avea spectatori de teatru, ci consumatori de teatru.
11. Catinca: Care este rolul teatrului în societatea voastră? Reconfigurarea rolului teatrului. Ipostaze, perspective, idei.
Îmi este neclar încă şi acum care a fost sau ar fi trebuit să fie rolul observatorilor în această ecuaţie. Statutul a fost incert. Am primit o seamă de bilete la majoritatea reprezentaţiilor din secţiunea oficială a festivalului, dar cam atât. Din pură curiozitate, observând în program şi o parte aşa-zis teoretică, de discuţii pe diverse teme legate de teatru, mi-am propus să asist la unele dintre ele. S-a dovedit a fi o alegere bună şi poate lucrul cu adevărat cel mai interesant din festival. Am asistat la o discuţie deschisă organizată între o seamă de studenţi la teatrologie din diverse ţări, pe tema rolului teatrului în societate şi a ceea ce reprezintă direcţia nouă în teatrul din fiecare din aceste ţări.
Linia majoră de discuţie s-a axat în jurul teatrului independent şi a felului în care acesta compensează sau diversifică linia repertorială a teatrelor de stat asumându-şi, în principal la nivel de subiect, tematica pe care acesta nu poate sau refuză să o abordeze. Concluzia a fost că în special în ţările din fostul bloc comunist, dar nu numai, teatrul independent îşi asumă din ce în ce mai mult un rol social mergând până la politic, de purtător de mesaj şi diseminator de informaţie. La nivel de formă teatrală tendinţa este spre un teatru al performance-ului în care limitele teatralităţi sunt împinse la maxim şi subordonate mesajului. Practic, teatrul se foloseşte de mijloacele sale şi ale altor arte, devenind formă înglobatoare, spre a transmite şi populariza idei. Nu vorbim de un teatru de masă, ci de unul de nişă. Nu vorbim de spaţii stas, ci de spaţii alternative. Teatrul de azi nu mai cheamă publicul la el, ci se duce el la publicul căruia i se adresează. S-a vorbit mult despre teatrul educativ şi teatrul comunitar, despre teatrul ce instigă la trezirea de conştiinţe şi la luarea de atitudine, despre teatrul ce a devenit o tribună ce serveşte luării de cuvânt. Teatrul contemporan nu mai are nevoie de suport logistic, el are nevoie de oameni ancoraţi în realitate şi concret. A devenit atât de maleabil, încât problemele fundamentale nu mai sunt unde şi cum, ci de ce şi pentru cine. M-am bucurat să descopăr în această discuţie cu jumătate de Europa, muguri ce şi la noi prind contur şi încet încet capătă amploare.
12. Catinca: Critica de teatru. Criticul ca element creator, cultivator, mediator, ce trebuie dezvoltat.
Organizatorii au înţeles şi promovat prin construcţia festivalului un concept pe care şi noi ar trebui să îl înţelegem şi cultivăm. Spre a evolua, teatrul are nevoie, pe lângă practicieni, şi de teoreticieni valabili şi implicaţi în demersul teatral. Reunind studenţi la teatrologie sau management cultural, organizatorii i-au implicat pe aceştia activ în derularea festivalului. De la mese de discuţii, la ziarul festivalului ce apărea în fiecare zi, aceştia au fost puşi în postura de a se manifesta şi expune la nivel de idei şi polemici. S-a discutat mult şi despre acest filtru critic şi ce reprezintă sau poate reprezenta el în contextul teatral actual. În linii mari s-a demonstrat necesitatea sa. Criticul de teatru azi poate şi trebuie să fie un ghid. Creşterea şi educarea unui public de teatru presupune informare, or criticul trebuie să îi ofere aşa ceva. Se vorbea despre eliminarea sau diminuarea judecăţilor subiective de tipul “îmi place, nu îmi place” şi de revenirea la informaţie şi argument. Criticul poate oferi deschidere, el poate promova varietatea drept concept. El trebuie să fie deschis şi în cunoştinţă de cauză. A existat în cadrul discuţiei o formulare superbă şi extrem de elocventă pe care mi-am permis să o notez: “câţi dintre criticii din ţara voastră ar putea trasa o hartă a peisajului teatral autohton: de la şcolile de teatru, la cele mai underground forme teatrale prin cele mai fastuoase producţii?” Iată un concept care dă de gândit: criticul ca ghid, atât pentru practicieni, cât şi pentru public. O utopie sau o necesitate?
13. Dani: Desfăşurarea spectacolelor
O altă mică problemă în desfăşurarea Istropolitana a fost achiziţionarea de bilete. Pentru observatorii festivalului (critici şi regizori internaţionali) acestea au fost oferite gratuit. Restul participanţilor nu au primit decât după lungi discuţii cu biroul de organizare 4 bilete. Pentru un festival cu 22 de spectacole în program această distribuţie a biletelor este o alegere ce poate fi contestată. Faptul că participanţii au fost obligaţi să îşi achiziţioneze singuri biletele (nu tocmai ieftine), nu îl consider un punct tare al festivalului, ci doar o încercare nereuşită de a face rost de bani.
În ceea ce priveşte intrarea la spectacole, având în vedere că majoritatea participanţilor la festival nu aveau ghid, a fost o adevărată cursă contra cronometru de a găsi cu ajutorul hărţilor teatrele din Bratislava. Iar odată ajunşi acolo, era şi mai greu să te descurci fără o casă de bilete stabilită, ci numai cu voluntarii festivalului care nu vorbeau engleză.
Aventura nu se termina nici odată ajuns în sala de spectacol, deoarece aici puteai vedea spectacole minunate, dar din păcate nu prea puteai înţelege nimic, nici un sistem de supratitrare sau căşti nu era pus la dispoziţie. Ştiu că mulţi m-ar contrazice şi ar spune că nu este nevoie de aşa ceva câteodată, piesele putând să spargă bariera lingvistică. Personal, nu sunt un mare fan al „Fraţilor Karamazov” dramatizaţi pe o durată de două ore, fără decor, recuzită şi cu costume minimaliste, în lituaniană. Poate că, de aceea, spectacolul englezilor a fost atât de bine primit şi a câştigat, la final, şi un premiu de popularitate. Era printre singurele care puteau fi înţelese de către toţi participanţii.
14. Catinca: De ce noi nu?
Print