Destine pe și printre scări

Scări metalice se balansează neîncetat, luminate rând pe rând de reflectoare. Mișcări metalice, într-un spațiu gol, între zidurile unei celule de închisoare. De fapt, totul este o scară, pe care urcă și coboară sufletele și conștiințele unor personaje, o scară pe care se desfășoară agonia și extazul. Suspendate parcă în gol, scările metalice ce animă un spațiu rece, monocord, în alb și negru, sunt suportul dramelor personale din care este alcătuită marea dramă a omului din toate timpurile.

O scară, încă o scară și încă una, luminate una câte una. Cu această scenă începe noul spectacol al Teatrului „George Bacovia“ din Bacău, „Maria Stuart“ de Friedrich Schiller, în montarea semnată de rusoaica Inna Sokolova-Gordon, aflată la prima colaborare cu un teatru din România. Producția, care a avut premiera oficială săptămâna trecută, după ce s-a construit într-un timp-record de aproape trei săptămâni, aduce în atenția spectatorilor un text clasic jucat rarisim la noi, o scriere adaptată acum la o limbă română contemporană înzestrată cu o limpezime lăudabilă, rămânând cu un strat retoric accesibil. Așadar, două ore pentru un poem dramatic arhicunoscut în care și regizoarea, și actorii caută universalul, ideea susținută convingător de o scenografie simplă, actuală, care își joacă bine rolul de suport al actorului, al stării, al gândului. Vieți în alb și negru, pigmentate cu roșu, se succed într-o închisoare în care zace Maria Stuart, regina Scoției, ce-și trăiește ultimele zile, înainte de a fi decapitată, femeia legendară pe care regizoarea o pune să-și privească destinul când cu liniște, când cu furie, când cu încredere, când cu răzvrătire. Povestea ei tragică, trăită într-un sângeros veac XVI, devine acum expresia sau, în cuvintele Innei Sokolova-Gordon, „oglinda Europei din ziua de astăzi, a relațiilor ei politice interne și internaționale, din spatele zidurilor în care țările din zilele noastre se izolează uneori“.

Alegând să meargă dinspre particular spre universal, viziunea propusă pe scena teatrului din Bacău așază sub lupă, asumat și coerent, particularitatea din care transpare universalitatea. O regină (Daniela Vrînceanu) care și-a petrecut ultimii douăzeci de ani în închisoare privește liniștită spre moartea care o așteaptă, o moarte dorită tocmai de omul de la care ar fi putut veni salvarea, anume regina Elisabeta I a Angliei. Femeia-monarh care a sedus contemporaneitatea și posteritatea, aceasta din urmă devine în spectacol o necruțătoare, o fascinantă creatură ce sfidează legile firii și legile oamenilor. Erotizată până la grotesc, dezumanizată până la absurd, Elisabeta I (Florina Găzdaru) desparte și cucerește ținuturi și supuși, în personajul ei fremătând forțele iraționale care le-au dat atâta bătaie de cap istoricilor. Femeie, politician, zeiță, vrăjitoare obișnuită cu tărâmurile nevăzute unde acționează răul pe care-l atrage întotdeauna de partea ei, Elisabeta I se dezvăluie în dialoguri și în monologuri. Singură într-o lume întunecată, plină de forțe malefice, sugerate cu ajutorul consistent al light design-ului, regina nu pregetă să-și folosească trupul-instrument. El îi aduce favouri, puteri, dar și neputințe. Printre ele, neputința de a o salva pe regina condamnată. Temută și curtată, Elisabeta I își arată vulnerabilitatea, sinonimă cu singurătatea, rătăcirea, lipsa iubirii.

Și – cum altfel? – tocmai iubirea continuă să fie motorul care învârtește universul. În lipsa acestei forțe indispensabile și imposibil de definit, dialogurile devin monologuri despre singurătate și suferință, despre jertfe și costuri. Iar iubirea este tocmai sensul pe care-l descoperă Paulet (Adrian Găzdaru), într-un rol în care parcă se întâlnesc Gavroche și Don Quijote, un Don Quijote care se luptă cu morile de vânt nu spre a păstra iluzia, ci invers, spre a descoperi adevărul printre iluzii.

Dincolo de povestea în sine, în care rolul principal îi revine trădării, această tentație căreia îi cedează, pe rând, fiecare personaj, într-un joc nesfârșit al minciunilor, în care scările metalice se izbesc cu forță, în care niciun personaj nu reușește – relevant – să urce scara până în vârf, rămâne chipul universal al ființei umane: o făptură măruntă, în care zac uriașe energii distructive, o făptură egoistă, în care zac uriașe energii creatoare, o făptură fragilă, în care zac uriașe goluri de iubire. „Ce iubesc? Pe mine în viață sau viața în mine? Fiecare actor, fiecare personaj răspunde la această întrebare prin ceea ce se întâmplă în scenă. Emoția de teatru este o stradă pe care ne mișcăm unul în întâmpinarea celuilalt“, spune regizoarea, cândva studentă a unuia dintre ultimii discipoli ai lui Stanislavski.

În întâmpinarea celuilalt ieșea pe vremuri piesa lui Friedrich Schiler și la fel face și acest nou spectacol în care omul își primește încă o dată oglinda. Și vede în ea o creatură ce vorbește mai bine fără cuvinte, o ființă cu un trup străbătut de întrebări și angoase. Plasticitatea corporală pe care mizează spectacolul, care încă nu și-a dozat ritmul astfel încât să elimine timpii morții, reușește mai mult în scenele cele mai tensiona(n)te și mai puțin în secvențele solitare, în care timpul trebuie să aibă răbdare. Solilocviile, cum se spunea cândva, mai au nevoie să descopere expresivitatea tăcerii sau răbdarea gestului fără cuvinte.

Fără cuvinte rămâne balansul necontenit al unor scări pe și printre care se duc lupte, căci fiecare își duce propriile lupte: pentru supraviețuire, pentru cucerire, pentru dreptate, pentru fericire. Desfășurate între extreme, între alb și negru, luptele eterne ale omului iau forme solicitante pentru actorii teatrului din Bacău. Și, în cele din urmă, din confruntările personajelor – care, înainte de a fi politice, sunt confruntări între personalități și, deci, între conștiințe – se nasc imagini sugestive, creionate într-un clarobscur justificat: în acest semiîntuneric, între scări ce duc în cer, bântuie niște siluete, câțiva oameni vulnerabili, în căutarea adevărurilor personale. Dincolo de care stau, desigur, adevărurile universale. Dincolo de care se întrezărește vag conturul unui om de teatru pe nume Constantin Stanislavski și se conturează profilul unui regizor matur, aflat în căutarea formelor decantate, un regizor pentru care mișcarea primează în fața cuvântului, după cum ne convinge primul său spectacol montat în România.