Detașat

Spectacolele regizate de Cristian Ban se disting printr-o economie de mijloace bazată pe exploatarea inspirată a jocul actoricesc și pe accentuarea tramelor. În Detașat, regizorul propune formatul sportiv, care ar trebui să ne ducă – măcar cu gândul – la fair play. În echipamentul naționalei Germaniei, respectiv al naționalei României, două personaje intră, rând pe rând, în scenă/pe teren. Mai întâi, pare că își caută vocea, își exersează discursurile, se „antrenează”, căutând modul optimal al istorisirii pe care o vor spune la microfon, la lumina unei lămpi (ceea ce trimite concomitent la ideea de reflector și de interogatoriu). O masă, trei scaune, trei lămpi, boluri cu covrigei și un ecran de proiecție în spatele actorilor, acestea sunt elementele care schițează cadrul și în care facem cunoștință cu personajele. Ea, muncitoarea, este o victimă sigură, așa cum o confirmă ezitările și nesiguranța din vocea ei. O descoperim ca fiind de (prea) bună credință, dar și țintuită de neputință. El, intermediarul, „samsarul”, debordează de siguranță, fiind convins de justețea demersului său. În realitate, e croit pe tiparul omului uns cu toate alifiile, care a învățat atât mecanismul social, cât și modul în care îl poate face să-l funcționeze în favoarea sa. Mimează compasiunea, își comisionează conaționalii, ademenindu-i cu extraordinare condiții de muncă și de câștig. A treia prezență – arbitrul – e cel care ar trebuie să-și păstreze obiectivitatea pe tot parcursul întâlnirii. Personajul funcționează, până la un punct, ca metronom, imprimând nu numai ritmul (alert) al spectacolului, ci realizând și trecerile de la un actant la altul.

Realitatea propusă e cea a pieței muncii, a căutării unei vieți mai bune, a auto-amăgirii, a condițiilor mizere de muncă pentru care nu e nimeni responsabil (nici cel care a intermediat contractul, nici angajatorul, nici patronul fabricii, nici politicile referitoare la legislația muncii). Angajatul e, literalmente, mâna de lucru, robotul uman: „90% mușchi, 10% seu, tai mușchiul, scoți seul” (repetate ca formulă, adânc integrată în mintea și acțiunile fizice ale lucrătorilor). Nimic din promisiunile inițiale nu e respectat. Mai mult, condițiile dure de lucru afectează sănătatea muncitorilor. Aceștia sunt înghesuiți în spații de locuit pe care le împart cu necunoscuți, pierzând la schimbul comercial și intimitatea, laolaltă cu relațiile de familie (copiii crescuți prin telefon). Un moment emoționant, gestionat foarte bine de Alexandra Caras, este cel al relației mamă-fiice, în care vocea auzită în receptor ține loc de prezență pe care banii trimiși nu o pot, firește, suplini.

Ființa este redusă la valoarea ei comercială. Homo homini lupus est, o știm, și totuși, confruntările cu exemplificările sunt de natură să ne tulbure mereu. Mai ales că Alexandra Voivozeanu, autoarea textului, a propus un „proiect care vizează migrația pentru muncă în străinătate. La baza textului, stau interviuri cu români care lucrează, sau au lucrat, ca muncitori detașați în Germania, în construcții și industria cărnii, pe care le-am realizat pe parcursul cercetării mele doctorale”.

Banii sunt numitorul comun în imensul păienjeniș în curs de țesere: târguiala se face cu bani, cu posturi (inclusiv pe site-uri de pe care se vinde și se cumpără orice, deci, iată, și joburi „mai bune”), cu influență, cu frici și vise transformate în coșmar. Mai mult, la final, chiar și operația matematică dă cu minus: din salariul promis se scad în continuu sume pentru mediere, pentru cazare, pentru echipament și pentru câte și mai câte. Zilele contractului trec pe răboj, cu un amar A.M.R. Încheierea stagiului este eliberarea, „lăsarea la vatră”, revenirea acasă.

Spectacolul este condus bine, cu simplitate, cu accente pe povești și personaje, cu roluri convingător interpretate. Există, însă, o scenă cu caracter mai degrabă ilustrativ. Violența reiese cu claritate din replici, din priviri, din micile acțiuni. Personajele părăsesc masa, muncitoarea este îmbrăcată în echipament de protecție, iar sângele mânjește albul imaculat. Loviturile, mai întâi bănuite și apoi înțelese, din meciul desfășurat până atunci, sunt fățiș și într-o oarecare măsură, redundant, aplicate. Ele reiau astfel, în mic, întreg procesul la care luase parte.

Finalul spectacolului proiectează mărturiile interviurilor pe care autoarea, Alexandra Voivozeanu, le-a cules, astfel că spectatorul este readus în realitatea interviurilor – de data aceasta, reale, dar în care regăsim idei filtrate în spectacol. Detașat face parte dintr-un proiect numit Rezidențele Reactor – Drama 5 prin care sunt oferite ateliere de scriere dramatică. În 2017, s-a desfășurat cea de-a doua ediție a programului prin care șase autori au lucrat pe textele scrise în cadrul mai multor întâlniri, având-o ca mentor pe Alina Nelega. Dintre cele șase texte, la Reactor, Cluj, s-a montat Detașat. Regizorul Cristian Ban afirma că a „ales textul Alexandrei pentru că oferă o perspectivă foarte percutantă asupra ideii (încă vagi) de muncitor detașat. Este un text special pentru că reușește să îmbine o realitate brută despre care mulți dintre noi nu știm mai nimic cu un univers poetic care face ca aceste povești să ajungă mai ușor și natural la oameni”. (Cristian Ban)Poveștile au ajuns ușor și natural la spectatori care vor constata, probabil că Detașat nu este un spectacol care se poate privi cu detașare.

DETAȘAT, de Alexandra Voivozeanu
Regia și scenografia:
Cristian Ban
Cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Lucia Mărneanu
Grafică: Radu Bogdan
Producător: Reactor de creație și experiment

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.