Yorick te invită în această toamnă la concurs. Tema concursului: „Propuneţi o schemă de reabilitare a sistemului teatral românesc”. Trimite la redacţie, până pe 1 octombrie, un text pe această temă. Pe cele mai interesante le vom publica şi le vom premia. Premiul constă în câte trei pachete de cărţi din colecţia de teatru Yorick de la Editura Nemira.
Diana Croitoru, care anul trecut la Mangalia a primit Marele Premiu „Ştefan Iordache” şi Premiul Yorick, în cadrul Galei Hop, vorbeşte despre sistemul teatral din România.
Poate că un prim pas în reabilitare ar fi micşorarea locurilor în facultăţile de teatru, atât în cele de stat, cât şi în cele particulare.
Este o inflaţie de actori, de tineri absolvenţi de facultăţi, şi prea puţine posibilităţi de „exersare” a diplomei. Cred că populaţia ţării la ora actuală e formată din prea mulţi actori (majoritatea tineri actori) care nu ar avea unde să fie plasaţi (dacă ar fi deblocate posturile şi ar angaja pe bază de casting atâţia actori cât pot figura în mod normal în schemă) şi nici suficient public pentru fiecare dintre aceştia, dacă admitem că o parte din locuitorii din mediul rural nu ajung la teatrele din cel mai apropiat oraş. În scurt timp îmi imaginez că, într-o situaţie ideală de actori plasaţi în teatre, atât cât se poate (ipotetic vorbind) s-ar ajunge ca publicul să fie format în mare parte din alţi actori care nu au fost angajaţi/contractaţi în colaborări.
O consecinţă tristă a acestui „prea mulţi” este şi calitatea profesională a acestora. Gala Hop reuneşte, din cei care se prezintă la preselecţie, pe cei mai buni. Să ne imaginăm cam cum se prezintă ceilalţi, hai să zicem jumătate din marea majoritate. Profesorii nu se pot ocupa îndeaproape de fiecare student, nu reuşesc să facă faţă numărului mult prea mare de admişi, iar în cazul facultăţilor particulare, nici nu prea îndrăznesc să scoată din joc oameni, pentru că ei înşişi trăiesc dintr-o mică parte a taxelor celor pe care îi şcolesc.
Este un cerc vicios din care de pierdut are teatrul. Mai nou, Facultatea de Arte „Spiru Haret” – de unde mă trag eu – a mărit taxa de şcolarizare la suma de 65 de milioane (nu ştiu alţii cum sunt, dar eu găsesc suma aceasta prea mare pentru România anului 2012).
Era mică cea de 25 de milioane (vechi) comparativ cu alte facultăţi particulare, dar acum stau să mă gândesc la absolvenţii aceşteia, în următorii ani. Vor veni la admitere câţiva doritori, care, cu sau fără „date” în această direcţie, îşi vor primi licenţa, pentru a exista în continuare această secţie. Deci, în acest caz, există şansa să fie „eliberaţi” mai puţini tineri absolvenţi, dar mă întreb cât de „performanţi”… sau da, puşculiţa este o calitate… Spunea doamna profesoara Adriana Piteşteanu că „actoria este o meserie de lux” şi abia acum încep să o cred pe cuvânt. Poate ca în acest moment am o stare proastă şi concluzionez că „Theatre is not a matter of love. It’s a matter of money.”
Ai spune, referitor la numărul de absolvenţi, că alternativa teatrului independent este o opţiune, dar se pare că acest fenomen apare tot în burgurile suprasaturate de teatru, pentru că publicul este receptiv la teatru. În oraşele de provincie, cele foarte mici, şi mă gândesc la oraşul meu natal, e destul de greu să porneşti la drum pentru că publicul e majoritar preocupat de ziua de mâine, foarte puţin educat şi receptiv la fenomenul teatral. Puţini sunt cei care ar fi dispuşi să plătească un bilet la teatru şi mult mai puţini cei care ar veni să vadă nişte tineri actori, fără un mare nume pe afişul piesei.
Nu ştiu cum s-ar putea restructura acest sistem. Ar fi frumos să existe în fiecare teatru de stat o sală a tinerilor actori, care să ajungă în urma unor castinguri, să joace în diverse spectacole, iar publicul să aibă posibilitatea într-o seară, să vadă tânăra generaţie. Ar fi o şansă, dar ştiu că nu e decât o utopie…
În loc de încheiere, aştern o mare tăcere.
Print