Dictatura superficialității și libertatea de exprimare

Cea mai adânc înfiptă în realitățile sociale dintre toate artele, teatrul ia cel mai bine pulsul a ceea ce se întâmplă lângă noi – e un fapt vechi de când există și lumea, și teatrul. De obicei, o face firesc, de la sine, crește și se dezvoltă în paralel cu viața, cu războiul, cu pacea, cu crizele… Reflectă marile sau micile mișcări de mase, arată cu degetul, caricaturizează, e o formă de rezistență în dictaturi, e formă de luptă subversivă în diverse tipuri de societate. Iar azi e cea mai bună măsură a superficialității noastre cu tot ce presupune ea. De la ironia adesea stupidă la inconsistența de idei, de la incomunicarea răsdiscutată, dar tratată cel mai adesea la primul nivel, de la liniaritatea și unidirecționalitatea la care suntem reduși la umorul tâmp și vulgar, de la schematism la celebra „political correctness” și la așa-zisa toleranță și libertate de exprimare. Toate astea, atunci când e lăsat să existe firesc, când nu e controlat „de la centru”.

Ce s-a întâmplat în aceste zile la Paris în numele libertății de exprimare este, poate, dovada cea mai bună a ceea ce înseamnă azi, acum, dictatura superficialității și a ceea ce poate naște ea. Ironia vulgară și superficială, care presupune lipsa de respect față de valorile celuilalt, confundată și identificată în lumea noastră cu libertatea de exprimare, naște monștri de intoleranță și de o parte, și de alta, totul în numele toleranței… S-a vorbit mult în aceste zile despre ce s-a întâmplat cu jurnaliștii/caricaturiștii de la „Charlie Hebdo”, o întreagă planetă s-a identificat cu ei, o întreagă planetă a plâns pe rețelele de socializare… cu aceeași superficialitate cu care se întâmplă totul astăzi, mai ales marile mișcări de mase, care se produc în mediul virtual, unde contaminarea de orice fel, într-o direcție sau în alta, se produce rapid, valul e puternic și te ia fără să ai timp să stai să gândești. Într-o clipă se nasc eroi și se dărâmă imperii – toate virtuale, desigur. Și apoi moda se schimbă tot într-o clipă, pe negândite, și vântul bate din cealaltă direcție și toată atenția se mută. Se uită repede în lumea noastră. E o discuție lungă și fără sens dacă ironia lor superficială a fost și ea o formă de încălcare a libertății, dar atât de subtilă, încât lumea noastră obișnuită cu lucruri concrete, cu gadgeturi și cu totul la îndemână nu e dispusă s-o înțeleagă și s-o accepte. Și au plătit cu viața pentru o glumă care, conform sistemului lor de valori – conform sistemului de valori al lumii noastre dezvoltate aproape sută la sută pe orizontală, într-o ignorare tot mai încrâncenată a dimensiunii verticale –, nu însemna nimic mai mult decât un banc cu băieții la o bere. În lumea noastră „corectitudinea politică”, născută ca să protejeze oameni, a ajuns să se transforme în propriul lor dușman, dar lucrează și ea atât de subtil, încât adesea nu ne dăm seama că în numele așa-zisei noastre lupte pentru „libertate de exprimare”, pentru „toleranță”, stârnim prin ricoșeu intoleranța și moartea…

Se întâmplă și în teatrul lumii, iar moda a ajuns mai nou și la noi, în teatrul nostru, unde începe să se contureze încet, încet, o formă periculoasă de intoleranță în numele toleranței și de atitudine de tip proletcultist, de sorginte nouă. Un fel de reeducare a omului de către om… În stil socialist sadea. Iar „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Cine nu crede ca noi crede greșit… Un soi de direcționare a mesajului teatral, care trebuie să fie musai unul „politically correct”, a început mai nou să funcționeze, împlinind ceea ce n-a reușit nici măcar comunismul, spectacolul care „nu se încadrează” fiind desființat și anulat, iar judecata estetică trecând pe locul doi. Teatrul trebuie „se se alinieze” și să militeze… pentru ceva și împotriva a altceva. Imaginea vie a lumii noastre în care ne împărțim în militanți pro sau contra. Ce valoare are un teatru pe care-l supunem și-l obligăm să intre într-un tipar? E dictatura superficialității, care se insinuează încet și sigur într-o lume care i se supune, având iluzia că deține puterea absolută.

Este, la o altă scară, ceea ce s-a întâmplat la Paris. Crezând că libertatea de exprimare oferită de Occident ne transformă în stăpâni ai lumii, nu devenim de fapt decât sclavi ai acestei subtile forme de extremism care e așa-zisa libertate absolută de exprimare, ce stârnește la rândul ei o altă formă de extremism. Amândouă la fel de periculoase, amândouă la fel de intolerante și amândouă provocând, în felul lor, moartea. Defilăm cu mândria că ne-am cucerit libertatea de a nu mai avea nicio limită. Oare nu e o limită în a nu mai avea nicio limită?