Diferenţe şi esenţe

Atunci când spui „teatru”, primul lucru la care îţi zboară imaginaţia este o sală mare şi confortabilă, cu o scenă de scândură, reflectoare, culise, cortină de catifea, foaier şi garderobă. Când spui „teatru independent” vezi cu ochii minţii mai degrabă un spaţiu micuţ, intim, cu un practicabil pe post de scenă, două-trei surse de lumină, decor lipsă şi actori tineri. Destul de diferit, nu? Şi totuşi: care sunt cele mai flagrante deosebiri şi asemănări dintre teatrul independent şi cel de stat?

1 – Remuneraţia. Dacă la stat este „după buget”, în independent este după noroc. Sau, altfel spus, la stat poţi să faci fix ceea ce îi spune şi numele – să stai – şi tot primeşti salariul, atâta cât e el, iar în independent poţi să fii şi genial; dacă nu vine public plătitor, bănuţii tot puţini rămân.

2 – Anvergura. În teatrul de stat poţi cumpăra bilet la ceea ce se numeşte „o mare producţie”. Mare ca dimensiuni – cu decor care să te lase mut de mirare, cu figuraţie cât 3 distribuţii de film de mediu-metraj, cu costume care nu mai contenesc să se tot schimbe, cu light-design, cu de toate. Asta nu e neapărat şi o garanţie a calităţii. S-a întâmplat, şi nu o dată, ca tocmai grandoarea să însemne dezastru pe două picioare. Dar în independent e greu de crezut că o viziune complexă poate visa la mai mult decât o sală studio, un decor ieftin, dar de efect şi maxim-maximorum 7-8 personaje în scenă. Iarăşi, asta nu înseamnă neapărat că spectacolul va fi o cădere. Se prea poate să fie impresionant de bun. Ceea ce se şi întâmplă tot mai des de la o vreme.

3 – Mediatizarea. În teatrele de stat nici nu te doare capul. Departamentele de PR au viaţă uşoară faţă de ceea ce sunt nevoiţi să facă artiştii care se autopromovează în independent. La stat un comunicat de presă şi o listă cu câteva mailuri şi telefoane e suficientă pentru a umple sala la premieră. Apoi publicul obişnuit al teatrului mai vine de cel pţin 10-15 ori şi aşa ai asigurată o stagiune liniştită, indiferent de cât de bun/lamentabil e produsul artistic. În independent, dacă nu îţi rogi din suflet toţi prietenii să dea Share, dacă nu postezi şi nu scoţi tot arsenalul de poze (inclusiv cu pisici) slabe şanse să vină cineva să te vadă.

4 – Genul programului. La stat este chiar de aşteptat să găseşti în repertorii titluri sonore. Ce teatru e ăla dacă nu are un Shakespeare, un Cehov, un Caragiale în program? Nu se face. În independent parcă sună cam ciudat să joci „Coriolan” pe o scenă de 7/7. Mai degrabă încerci ceva contemporan. Ceva scris special pentru tineri. Sau ceva „social”. Sau, cel mai bine, o comedie în 4 personaje cu 2 băieţi şi două fete. Sau şi mai bine – un băiat şi o fată care joacă mai multe roluri.

5 – Statutul. În România cei mai cunoscuţi actori sunt cei care joacă în seriale de televiziune. Gloria telenovelelor multietnice a fost înlocuită de cea a realităţii rurale. Nimic nu te face mai celebru decât „Las Fierbinţi”. La ceva distanţă serioasă în topul celor mai recunoscuţi actori pe stradă se situează cei din reclame, filme şi teatre. În ordinea asta. Şi totuşi, există o notă de subsol. Statutul de actor de teatru este, nu ştiu de ce, mai de rasă aleasă. Cei care sunt angajaţi la stat parcă se înalţă cumva ca prin minune cu 2-3 cm când spun „Sunt actor la Naţional”. Sau la Bulandra. Sau la Odeon. Şi invers proporţional, celor care enumeră spectacolele din independent în care joacă parcă li se scurtează puţin gâtul. Şi asta ar trebui să înceteze odată. Pentru că de la o vreme „independentul” e mai de calitate decât multe mega-producţii de stat.

Şi evident că mai sunt o sumedenie de discrepanţe şi deosebiri. Dar şi multe confluenţe şi asemănări. Dacă ne uităm pe câteva disctribuţii şi vedem că cei mai căutaţi actori în teatrele de stat joacă de mama focului şi în independent, atunci ne liniştim definitiv. Performanţa artistică până la urmă e aceeaşi. Actorii folosesc aceleaşi mijloace. Cine e bun e bun şi la stat, şi în independent. Diferenţa e că unii stau noaptea să scrie post-uri de promovare pe Facebook, iar alţii se plâng că sunt trecuţi abia al treilea pe afiş. Dar nu ştiu cum se face că cel de-al doilea rămâne doar cu satisfacţia că l-a convins pe domn’ director să îl pună, totuşi, mai în capul pomelnicului, iar primul face carieră.

Şi în independent, şi la stat se poate face performanţă. Şi încă din plin. Important e să nu pici în capcanele specifice câmpului muncii – nici să nu te vezi mai vitregit de soartă decât eşti şi să te miceşti doar pentru că nu joci pe scena mare de la Naţional, nici să te transformi într-un funcţionar blazat pentru că leafa oricum intră în cont. Şi dacă asta nu se întâmplă: baftă, spor şi break a leg!