„Din când în când era marți” de Nora Iuga

cum poți să mai exiști

când ți se taie raiul în două

și malurile lui stau față-n față

ca niște armate dușmane

vreau să scriu acum

cât creierul sângerează

pixul acesta este egalul lui dumnezeu

nu vreau să aștept să se așeze drojdia

nu vreau să aștept să mă ridic deasupra

să ating distanța regulamentară

de unde se văd mai clar

dezastrul și rămășițele lui

iată sunt o cutie nenorocită de carton

din care s-au scos pantofii

și i s-a pus capacul la loc

vine de undeva un necunoscut

vrea să-mi vândă cuțitele la preț redus

eu îmi pipăi carotida și simt

o irezistibilă atracție

o fată chiar o fată era

arătarea aceea albă

o ectoplasmă care vorbea la telefon

pe urmă izbitura zilei în față

când telefonul dispărea

cu numere cu tot

și s-ascundea într-o pădure

printre ciupercile roșii

ca niște semnale de alarmă

mi s-a sfâșiat realitatea

de sub ea iese o față de cal

care aleargă singur și fără jocheu

continuându-și cursa până la capăt

să fii conștiincios

să-ți neglijezi până și durerea

ca să-ți îndeplinești obligațiile

din când în când era marți

din când în când era miercuri

atunci se ridica mercurul în termometru

aș fi vrut să fac o perversitate

să-mi deșert cuvintele

în urechea unui bărbat

până la orgasm

dar tot ce fusese posibil

e acum o mare pată arsă

rămasă pe fața de pernă

după ce ai adormit cu țigara aprinsă

dacă rămân singură

ca pisica aceea care-și pierde sângele

printre copaci nevăzută de nimeni

am avantajul unei umilințe distinse

un geam spart pe care cineva

a lipit un pergament

iată fumez fumez ca o nebună

mi-am regăsit riscurile

sunt mai tânără decât o nuia de salcie

în duminica floriilor

văd adevărul văd vaza de sticlă

în care apa a secat

ar trebui să-mi fardez

pleoapele obrajii

o pungă încrețită pe fundul căreia

au rămas dâre de boia

ar trebui să mă întâlnesc

cu niște domni bătrâni

să-mi trec setea

prin vara lor secetoasă

vin umbrele ca niște cămăși

străine de noapte

vin umbrele ca niște trenuri negre

în dreapta și-n stânga terasamentului

morți tineri nepăsarea lor pură

ștergând orice promisiune

acum când nu mai există alternativă

când inelul și-a pierdut piatra

nu mai apelez la nicio carte de poezie

nu mă mai tentează nici măcar

furtul unui vers

asta-i trufia mea

cu ea mă acopăr

sub stâlpul de beton

țeapăn și rece

prin care trece curentul

fără să-l atingă

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.