Din culisele nominalizărilor UNITER

Discuțiile apărute imediat după publicarea listei de nominalizări la Gala Premiilor UNITER, precum și contestarea lor de artiști, de diverse grupuri și curente de opinie fac parte din regula jocului. E o reacție normală, care arată și că aceste premii contează în teatrul românesc, că nominalizările sau lipsa lor îi bucură sau îi întristează pe creatori, poate pentru că, așa cum scriam și în alți ani, când nu am fost membru al juriului, ele creează ierarhii. Iar în multe cazuri, fie că recunoaștem, fie că nu, ierarhiile aduc vizibilitate și contracte, ceea într-o lume crudă și cu destul de puține posibilități cum este teatrul românesc al momentului, nu e puțin lucru.

În acest an s-a întâmplat să fac parte din juriul de nominalizări, alături de criticii Maria Zărnescu și Mircea Morariu. Iar acum scriu textul pe care îl citiți nu ca un argument pentru lista pe care UNITER a făcut-o publică în urmă cu câteva zile. La urma urmei, o listă de nominalizări, în condițiile date, este rezultatul unor negocieri între trei oameni care dintr-un întreg an teatral sunt nevoiți să facă trei alegeri pentru fiecare categorie și să renunțe la multe altele. Sau, dimpotrivă, în unele situații – și au fost câteva chiar acum – să caute cu lumânarea ca să găsească trei nominalizări valabile… Nominalizări care și-au propus să fie o reflectare corectă a unei realități teatrale din care să nu fie lăsate la o parte creații de valoare și care să corespundă, în același timp, diferitelor direcții ale teatrului românesc actual. Iar lista finală o arată din plin.

Mai mult sau mai puțin amuzant este că, aproape automat, aproape fără discernământ, de câțiva ani „acuzele” aduse nominalizărilor seamănă într-atât, încât par trase la indigo, iar cei care le aduc – desigur, pe Facebook, așa-zisul spațiu de dezbatere al lumii noastre – o fac cu un soi de încăpățânare lipsită de obiect. Câte spectacole din provincie a văzut juriul UNITER, de vreme ce toate cele trei nominalizări de la categoria Cel mai bun spectacol sunt din București?! Ei bine, se întâmplă după ceva ani ca toate cele trei spectacole – cele mai bune în viziunea juriului din acest an – să fie din București. Și nu pentru că juriul nu a văzut spectacole în țară. Dimpotrivă. O spun fără teama de a greși: juriul – se știe, funcționează ca o echipă în care membrii își împart opiniile între ei – a „acoperit” toată țara. Și afirm, din nou cu toate sinceritatea de care adesea ne ferim, că în teatrul românesc se produc îngrozitor de multe spectacole submediocre (multe la adăpostul unor nume mari)… Că performanța nu e un fel de pietricică prețioasă, ascunsă undeva într-un munte de nisip. Din păcate, numai cine nu circulă prin teatrele de la noi își poate pune astfel de întrebări, neștiind cu adevărat situația din teren. Și ne place mult să ne ascundem după cireș…

Un alt cor este acela care de ani întregi cere drepturi pentru teatrul independent și categorii speciale, uitând că o categorie specială este în sine defavorizantă. Nu, teatrul independent intră în calcul și în competiție alături de celelalte. Și, când e cazul, se regăsește pe lista de nominalizări. Faptul că un spectacol este produs într-un teatru independent nici nu asigură, nici nu exclude un loc pe lista de nominalizări. Și nici n-ar fi cinstit. Repet aici ce scriam și cu altă ocazie: oricine știe când reușește un spectacol cu care-și propune performanță artistică și, de asemenea, știe când produce un spectacol ce nu se ridică la valoarea propriilor standarde. Și, cum nu e niciun secret că timpul pentru nominalizări e extrem de scurt (iar anul acesta a fost chiar mai scurt decât de obicei) și că, oricât de mult ar fi văzut criticii din juriu înainte, tot este aproape imposibil să vadă absolut toate producțiile dintr-un an, la fel de bine se știe că orice teatru, de stat sau independent, care, considerând că are în repertoriu o performanță artistică, a solicitat UNITER prezența juriului, a și primit-o. Ar fi perdant pentru toată lumea ca nominalizările și Premiile UNITER să fie acordate pe alte criterii decât cele de valoare, așa cum am văzut adesea sugerat. A fi în mediul independent nu-ți conferă valoare în sine, așa cum vârsta nu-ți conferă valoare în sine. Desigur, faptul că lipsa de bani afectează adesea calitatea e o altă discuție… Și tot un subiect de dezbătut este și constatarea că de cele mai multe ori montările nominalizate la categoria „Cel mai bun spectacol” sunt spectacole „mari”, pe scene mari. Ei bine, nominalizările din acest an rup cutuma: vezi „For Sale” și „Mobilă și durere”.

În ceea ce privește vârsta, dacă pe lista de nominalizări la care am participat se găsesc foarte mulți tineri nu este pentru că juriul și-a făcut un scop din asta și nici pentru că a dorit să încurajeze tinerețea, ci pentru că acolo a găsit performanță. Iată scopul comun al tuturor celor trei membri. Că nimeni nu este infailibil, că gustul personal sau gustul comun poate schimba adesea ierarhii atunci când valoarea este vizibilă cu ochiul liber la nivelul unor spectacole sensibil egale, iar cele trei locuri de la fiecare categorie se dovedesc prea puține, asta e o altă poveste. Însă un lucru e sigur: numărul spectacolelor cu adevărat valoroase într-un an teatral este mult mai mic decât cel al spectacolelor mediocre și submediocre. Ceea ce nu înseamnă că nu există spectacole nenominalizate sau actori, regizori, scenografi nenominalizați extrem de valoroși. Cert este și că diferența o face adesea un vot. În plus, pe trei locuri, matematic, nu pot intra mai mult de trei nume…