Cu puterea sa de a transforma comunităţile, de a deschide minţi şi suflete, de a îmbogăţi viaţa socială, dar şi de a lansa întrebări noi despre toate acestea, arta teatrului a fost nu o dată deschizătoare de drumuri şi element integrator. Pentru Georgia, o ţară dintr-un spaţiu geografic şi cu o istorie marcate de spasmele politice ale secolului trecut, separată de restul lumii printr-o limbă şi un alfabet diferite de alte filoane etnice, integrarea în universalitate se face (şi) prin teatru. An după an, Festivalul Internaţional de Teatru de la Tbilisi – deja notoriu – oferă lumii perspective noi asupra artelor georgiene. Cea mai importantă componentă a sa, Showcase-ul Georgian a ajuns în 2014 (2 – 8 octombrie) la cea de-a şasea ediţie. Organizat în colaborare cu Secţia georgiană a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, evenimentul a adunat cele mai reprezentative spectacole din ultima stagiune – ale unor teatre de stat sau independente, din Tbilisi sau alte oraşe ale ţării.
Participarea la Showcase fiind una deschisă, alegerea a aparţinut companiilor producătoare, care s-au străduit să aducă în faţa publicului din capitală, dar şi a invitaţilor de peste hotare – o adevărată crème de la crème a realizărilor de peste an, dar şi multe premiere. La programul şi aşa dens, s-au adăugat anul acesta spectacole ale teatrelor din zona caucaziană şi regiunea Mării Negre (New Market of Caucasia and Black Sea Countries): Rusia, Turcia, Armenia, Azerbaidjan. Dar, mai mult decât atât, manifestarea a creat acel cadru specific de întâlniri pentru regizori, actori, dramaturgi şi critici, directori de teatre şi festivaluri din întreaga lume. Multe relaţii profesionale s-au clădit şi multe posibilităţi de cooperare s-au deschis. Muzica, arta culinară şi vinurile georgiene le-au potenţat, iar oraşul Tbilisi şi-a dezvăluit minunile turistice oaspeţilor.
„Ramishvili”, o producţie a Baletului „Sukhishvili”
Mai cunoscută în contemporaneitate drept fosta Republică Gruzină din URSS, Georgia are o istorie de trei mii de ani, cultură şi tradiţii străvechi. Numele ţării este legat de cuvântul „γεωργία” („agricultură” în limba greacă), iar zona se regăseşte în mitologie. Conform legendei, zeii l-au înlănţuit pe Prometeu în Munţii Caucaz, în sudul cărora se află Georgia, între Marea Neagră şi Caspică. Iar argonauţii au furat Lâna de Aur din Colchida (Kolkheti), regat situat în partea de vest a ţării. Poziţia sa geopolitică la răscrucea dintre Asia de Vest şi Europa de Est a transformat Georgia, de-a lungul veacurilor, într-un teritoriu mult râvnit de Imperiile Roman, Bizantin, Persan, Arab, Otoman. Secolul al XIX-lea o găseşte în Imperiul Rus, iar secolul XX în fosta Uniune Sovietică. Din 1991 este stat independent, reuşind să-şi păstreze specificul naţional şi cultura. Spre exemplu: scrisul (unul din cele mai vechi în lume, creat de regele Farnavaz în secolul III î.e.n.) sau muzica (melodia Chakrulo a fost trimisă în Spaţiu în 1977, ca exemplu unic de polifonie tradiţională).
De aceea, nu este deloc surprinzător că tot acest amestec de moşteniri şi influenţe şi-a pus amprenta, pe teatrul georgian de azi în general şi, în particular, pe Showcase-ul din Tbilisi (oraş marcat, la rândul său, de o combinaţie ciudată dar fermecătoare de vechi şi nou). Iar diversitatea pare să fi fost cuvântul-cheie al programului, care, timp de şapte zile, a adunat aproape cincizeci de spectacole. Alternanţa nu a fost doar între teatre de stat şi independente, dramaturgie clasică şi modernă sau universală şi naţională. Ci, mai ales, între diferitele forme de spectacol: teatru, teatru muzical, pantomimă, teatru de mişcare, teatru-dans, balet, teatru de animaţie, păpuşi şi marionete, circ dramatic şi aşa mult mai departe, într-o enumerare niciodată exhaustivă. Autorii textelor au acoperit peste două mii de ani de istorie, ce au părut doar o clipă: de la Sofocle la Shakespeare, de la Wilde la Beckett, de la Ibsen, Gogol şi Gorki până la Anouilh, Mrożek sau Orwell. Alături de ei – o serie de dramaturgi georgieni clasici sau contemporani.
„Ramishvili” (coregrafia: Iliko Shkhishvili, scenografia: Nino Sukhishvili)
Eleganta sală rococo a Teatrului Naţional Rustaveli (cea mai mare şi una dintre cele mai vechi instituţii de gen din Georgia) a găzduit spectacolul de dans “Ramishvili”. Energie în stare pură, emoţie transmisă (aproape fizic) până în cele mai îndepărtate locuri din sală. Greu de cuprins şi măsurat în cuvinte această producţie a Baletului „Sukhishvili”, prima companie naţională de dans din Georgia – înfiinţată în 1945 şi celebră în întreaga lume. Palmaresul lor în cifre e impresionant: 300 de turnee în peste 90 de ţări, 20.000 de spectacole în faţa a 50 de milioane de spectatori. Dar, mai presus de acestea, stau coregrafia inovativă, revoluţionară a lui Iliko Shkhishvili şi scenografia (costumele) lui Nino Sukhishvili, ambele – combinaţii surprinzătoare de clasic, modern şi tradiţional. Acelaşi dozaj inteligent s-a regăsit în muzica interpretată live de un band alcătuit din zece instrumentişti – amplificat electric, precum la concertele rock, dar îmbinând jazz-ul alternativ cu elementele folk, pop-ul cu balada, într-un amestec extrem de dinamic. Timp de aproape o oră, aceştia au acompaniat, din fundal, o trupă de peste douăzeci de dansatori – băieţi şi fete – funcţionând mai mereu în ansamblu, rareori în grupuri mici. Balet clasic, dans modern, folclor georgian, într-o explozie de tinereţe, culoare, energie şi dinamism. Remarcabil!
„Din adâncuri” (Teatrul “Vaso Abashidze”)
Tinereţea şi-a spus cuvântul şi în cazul trupei Teatrului Muzical şi Dramatic de Stat „Vaso Abashidze” din Tbilisi. Numele instituţiei nu este deloc necunoscut în România: toamna trecută, Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical Viaţa e frumoasă a inclus în program coreo-drama „Carmen”, având la bază baletul lui Scedrin, pe teme din opera lui Bizet. Povestea a fost regândită scenic de coregraful Konstantin Purtseladze, rezultând o producţie cu adresabilitate directă simţurilor, comentată la vremea ei în revistă. Tânăra trupă a teatrului susţine, însă, un repertoriu eclectic, un amestec experimental de genuri: dramă, operă, musical, teatru-dans, spectacole literare. La rândul său, instituţia are o istorie de aproape nouăzeci de ani, dar ultimii zece au fost marcaţi de prezenţa la conducerea companiei a regizorului David Doiashvili. Reformarea teatrului, deschiderea spre lume şi încercarea de a duce producţiile către un next level nu s-au lăsat mult aşteptate, dovadă fiind, alături de „Carmen”, shakespearienele „Macbeth” şi „Visul unei nopţi de vară”. Cel din urmă a avut premiera chiar la Showcase-ul din 2013, anul acesta fiind rândul unui tulburător „Din adâncuri”, după Maxim Gorki.
Tradusă în româneşte şi ca „Azilul de noapte”, piesa evocă “scene din viaţa rusească” a pensionarilor dintr-un adăpost de lângă Volga, oameni de prisos pe lume, inşi aflaţi la periferia societăţii, la marginea existenţei. Experimentatul regizor Doiashvili extrage, însă, universalul din text, sesizând actualitatea problemelor expuse de Gorki la început de secol XX. Ca urmare, virează amestecul dintre realism şi parabolă spre zona alegoriei. Investigaţia realistă, consumată la scara mică a grupului de personaje din azil, comunitate închisă, conduce la proiecţia unor semnificaţii la scară mare, cu valoare de generalitate. Paradoxal, cufundarea în adâncurile particularului creşte şansele universalului.
Cele mai multe simboluri sunt biblice: de la merele ce se înmulţesc precum Adam şi Eva pe Pământ – până la peştele supradimensionat, ce se compune, se recompune şi apoi se descompune într-o uriaşă carcasă. (Ca şi omenirea.) Personajele au trecuturi diferite, dar sunt unite într-un prezent comun, prin lipsa de speranţă. Nu cred nici în ei, nici în capacităţile lor, n-au cum să creadă într-un Bine viitor. Ignorând realitatea, se hrănesc doar cu iluzii. Practicant desăvârşit al înălţătoarei minciuni, cel mai nou chiriaş al azilului, Luka, este un consolator de profesie: Să nu-ţi pierzi nădejdea… ai să mori şi ai să te linişteşti… Moartea alină orice durere… ea e bună cu noi… Se spune că abia după moarte te odihneşti… – Dar nu cumva şi pe lumea cealaltă tot chinuri ne aşteaptă? Nu cumva şi pe lumea cealaltă o să fie la fel? – se întreabă muribunda Anna.
„Din adâncuri” (regia: David Doiashvili)
Salvarea pare să vină din credinţă. Precum Iona, profetul înghiţit de peştele cel mare, Luka se lasă “aruncat peste bord”, întru binele semenilor. Care îi iau locul în carcasa uriaşă, simbol al creştinătăţii, înfruntând valurile unui prezent învolburat. Interpretul personajului, Goga Gvelesiani, un important actor georgian, revine pe scenă după o lungă pauză. Un plus de emoţie este conferit astfel rolului, îmbogăţit de regizor şi cu elemente tradiţionale, din folclorul naţional. Imagini puternice însoţesc spectacolul, ce se desfăşoară pe o scenă plină cu ţărâna din care venim şi în care ne vom întoarce. Martore ale vieţilor ce trec pe lângă ele, personajele rămân mai tot timpul în acest spaţiu. Din când în când, intră în lumina reflectoarelor. Ca-n viaţă.
„Richard al III-lea” (Liberty Theatre)
Cu aceeaşi senzaţie – a personajelor ce intră rând pe rând în bătaia spotului de lumină – am rămas şi după spectacolul “Richard al III-lea” prezentat de Liberty Theatre din Tbilisi. Fondat în 2001 chiar de Avto Varsimashvili, regizorul acestei producţii, teatrul militează pentru libertatea de creaţie, dar şi de receptare. Însăşi clădirea care îl găzduieşte are o formă simbolică, de corabie înfruntând temerar apele – mai tulburi sau nu. Iar sloganul “Mai bine mai puţin, dar bun” rămâne valabil după toţi aceşti ani de activitate în zona independentă. Este şi cazul actualei producţii shakespeariene, de o forţă ce adună, parcă, toată istoria scursă – a lumii şi a teatrului. Problema goanei după Putere şi problema Răului în societatea contemporană sunt concentrate în câteva întrebari: Ce consecinţe dezastruoase aduce dorinţa de răzbunare? Ce rău pot face aceşti oameni şi cum îi pot distruge pe ceilalţi? Ce se întâmplă atunci când conducătorii îşi consideră poporul drept o simplă mulţime şi se situează undeva, mai presus de ţară? La aceste întrebări încearcă să răspundă regizorul Varsimashvili, considerându-le necesare şi urgente în Georgia de azi. (Doar în Georgia?…)
Dacă, în genere, montările piesei se centrează în jurul unui Richard puternic – respingător sau, dimpotrivă, carismatic –, desenând cu tuşe estompate lunga listă a victimelor sale, tratate de cele mai multe ori ca grup, nu ca personaje de sine stătătoare, alta este situaţia spectacolului georgian. Nu doar viziunea regizorală, ci şi personalităţile artistice ale actorilor distribuiţi – majoritatea vedete de televiziune, obişnuiţi, aşadar cu lumina reflectoarelor despre care vorbeam. Construcţii distincte – bazate pe text, gest, tic sau element de costum – îşi capătă toţi cei de care Gloucester trebuie să scape pentru a prelua puterea. Crimă după crimă se petrec, marcate prin dâre de sânge pe pereţi şi feţe din ce în ce mai albe, spectrale. Capul lui Buckingham devine preţios obiect de decor, al cărui loc perfect în sufragerie / sala tronului este prilej de negociere cu Lady Anne. Mai apoi, ea însăşi, cadavrul său – va deveni nou bibelou în colecţia victimelor.
În rolul lui Richard, Goga Barbakadze păstrează elementele fizice cu care l-a înzestrat Shakespeare – şi cocoaşa, şi şchiopătatul –, dar, combinând tehnici actoriceşti clasice şi moderne, artă şi meşteşug, îşi conduce gradat personajul înspre cădere. Paşii sângeroşi către tron şi coroană îl excită; vine însă momentul în care va fi confruntat cu propria conştiinţă. Fantomele vin să danseze valsul morţii şi stau cu regele la masă. Doar luna roşie-sângerie, pătată cu broboane de nori mai veghează asupra coroanei ce rămâne singură pe scenă. Pe mâna cui va cădea? Al cui cap îl va lua?
„Richard al III-lea” (regia: Avto Varsimashvili)
Lui Richard al III-lea i s-au alăturat în alte spectacole din Showcase şi Macbeth, şi Hamlet, dar, mai ales, Romeo şi Julieta. Îndrăgostiţii cei făr’de noroc au fost protagoniştii unei producţii a Teatrului Profesionist pentru Tineret „Nodar Dumbadze” din Tbilisi, o instituţie de tradiţie în spaţiul georgian, unde vin să monteze cei mai cunoscuţi regizori, coregrafi, scenografi şi compozitori, cu toată seriozitatea şi profesionalismul de care are nevoie un asemenea public. Miza este imensă pentru secolul XXI: familiarizarea noilor publicuri (în majoritate – adolescenţi) cu marea dramaturgie, într-un limbaj adaptat timpului. (Căci nu o dată am remarcat puţinătatea până la absenţă a spectacolelor de acest gen în România prezentului, dedicată mai mult primelor vârste când vine vorba de teatru „pentru copii şi tineret”.)
Conştient de această importantă misiune, regizorul Levan Tsuladze, Director artistic al Teatrului de Stat „Kote Marjanishvili” din Tbilisi (o altă instituţie georgiană veche de aproape un secol, dar tânără în spirit), decide să mute acţiunea între Renaştere şi contemporaneitate. Pentru acesta, alege acei années folles, pe care i-a avut întreaga Europă interbelică, inclusiv Italia în care nici Shakespeare n-a fost, dar în care şi-a plasat povestea lui Romeo şi-a Julietei sale. Jazz-ul şi charleston-ul (dar şi împuşcăturile) însoţesc ca un laitmotiv (uneori obsedant) scenele ce se succed într-un ritm mult apropiat de nebunia zilelor noastre. Personajele sunt „aduse la zi” şi întregite cu noi caracteristici: Doica Julietei visează la trecuta tinereţe şi are un apetit sexual dezlănţuit, mama fetei este încă tânără şi îi fug ochii după Paris, tatăl Capulet e un parvenit bădăran, care cunoaşte doar forţa banilor şi-a pistolului, vărul Tybalt are probleme psihice manifestate printr-o privire criminală, ticuri şi accese de violenţă, iar Părintele Lorenzo e deschis la minte, atât de deschis cât să aibă o aventură cuminte cu slujitoarea… Domnului.
„Romeo şi Julieta” (Teatrul „Nodar Dumbadze”)
Pasibil de critici ale „puriştilor” shakespearieni, regizorul Tsuladze alege să livreze adolescenţilor într-o formă accesibilă, cu mult umor cea mai cunoscută poveste de iubire a tuturor vremurilor. (Poate de aceea nici Părintele Lorenzo nu e ferit de dragoste, nu scapă de atingerea ei, fie şi într-o formă aparent comică.) Cei doi eroi par suspendaţi undeva, într-un timp median, căpătându-şi fondul cu care i-a înzestrat Shakespeare şi forma teenager-ilor de oriunde. Nikoloz Paikridze şi Tekla Javakhadze sunt, probabil, cei mai fireşti Romeo şi Julieta pe care i-am văzut până acum în teatru sau film. Vorbele şi comportamentul lor au vârstele reale ale personajelor, fără nicio urmă de ifos meşteşugit. Scena de la bal, de dragoste la prima vedere, începe ca un joc copilăresc, cu îmbufneli şi îmbrânciri, stropit cu apă şi tot tacâmul, pentru a se transforma, pe nesimţite, în cel mai nevinovat joc erotic cu putinţă, luându-i pe amândoi prin surprindere. De aici până la primul sărut şi emoţia transmisă valuri-valuri în sală nu mai e decât un pas. De fapt, spectacolul nu este adresat exclusiv tinerilor, ci tuturor celor young at heart… Iar pentru iluzionarea acestor „tineri” spectatori este folosit tot arsenalul: muzici-baladă, ploaie de petale, fum şi artificii, ce inundă când şi când spaţiul unic, polifuncţional imaginat pe scenă.
Personajele se transformă gradual, vizibil, până la pragul nebuniei. Scena finală este, din nou, de o duioşie atemporală: descoperind cadavrul lui Romeo, Julieta crede că e o glumă, un alt joc de-al lor. În pofida tragismului piesei, sfârşitul spectacolului este unul optimist: chiar şi cu preţul de neînchiput ce a trebuit plătit, împăcarea celor două familii susţine mesajul clasic: „Dragostea învinge!” O muzică de jazz optimistă însoţeşte ieşirea la rampă a actorilor.
„Romeo şi Julieta” (regia: Levan Tsuladze)
Cu dragoste, dar şi cu mult entuziasm sunt construite cele două evenimente asociate: Festivalul Internaţional de Teatru de la Tbilisi şi Showcase-ul Georgian, ce devin astfel cel mai bun exemplu de integrare a Georgiei în marea familie a teatrului de pretutindeni. Şi, prin aceasta, demersuri câştigătoare an după an.
Print