În numai câțiva ani, Andrei și Andreea Grosu au creat nu numai un spațiu al teatrului intim, ci și câteva spectacole de calitate, de rafinament chiar, ilustrând, poate fără să-și propus, forța creatoare a lipsei de mijloace. Creații de substanță, cu personalitate, în care predomină componenta imaterială, creații delicate, care îi plasează pe cei doi artiști într-o lume a lor, departe de teatrul comercial din cluburile bucureștene și, în egală măsură, de experimentele rezultate din mania molipsitoare a noului. „Trei femei înalte“, „Ce zile frumoase“ și „Un tramvai numit dorință“ înseamnă mult pentru un început. De curând, lor li s-a alăturat și „Blackbird“ de David Harrower, piesă montată, pentru prima oară la București.
Un spectacol ce dezvăluie, fără a etala însă, o poveste ce trimite inevitabil la „Lolita“ lui Vladimir Nabokov, un spectacol cu două personaje și o stafie, cum spunea dramaturgul scoțian despre propria piesă: un bărbat, o femeie și fantoma trecutului, de care fiecare se luptă să scape, sau fantoma iubirii. Ca orice fantomă, dispare, ea există și nu există în același timp, îți scapă printre degete, nu are consistență, și totuși este atât de apăsătoare. Ca orice fantomă, are contururi vagi, incerte, schimbătoare, așa că lupta e cu atât mai grea. Se pare că regizorii Andrei și Andreea Grosu au intrat curajoși în laborator, și-au suflecat mânecile și s-au apucat de o disecție complicată: disecția unei iubiri deghizate în agresiune, disecția unei fantome care bântuie două vieți.
Viața ei, a Unei, și viața lui, a lui Ray. Se întâlnesc într-o sală de mese, în sediul unei companii. La început, în prima secvență, fantoma are chipul ei: tânăr, frumos, senzual, îndrăzneț, vizibil blazat și mânat de bravură, ofensiv pentru că e defensiv. Acest chip apare brusc, iese după glugă și de sub ochelarii de soare, perturbând energiile cumințite, resemnate din viața cotidiană a lui Ray. Florinei Gleznea îi ia doar câteva minute să exprime toate acestea. E aproape de tine, spectatorul, o femeie care îndrăznește, la limita vulgarității, tocmai pentru că ezită, orbecăie, vrea să înțeleagă. Îi simți vulnerabilitatea, rănile, căutarea, chiar dacă ele încă n-au ieșit la lumină. La fel de aproape este și el, Ray, fragil, șovăitor, mascându-și șocul, enervat și curios, lăsând la suprafață o undă de duioșie-tandrețe, mai ales prin tăceri. Constantin Cojocaru alege de la început firescul acela imprevizibil, ce lasă loc intervenției libere, spontane, autentice, în partitura deprinsă la repetiții. De fapt, întreaga construcție se sprijină pe aceste spații albe pe care cei doi parteneri sigur le colorează altfel la fiecare reprezentație.
Apariția ei în lumea lui înseamnă, spuneam, o perturbare gravă. Ceea ce a însemnat și în urmă cu cincisprezece ani, când ea, o puștoaică de 12 ani, și-a pus în acțiune tot arsenalul feminino-femeiesc, cu inocența și perversitatea vârstei, ca să-l cucerească pe el, un bărbat trecut de 40 de ani, care face parte din anturajul tatălui ei. Atunci a început totul și la clipele de atunci, adunate rapid, amețitor, una lângă alta, urcând și coborând mici Golgote, ne întoarce spectacolul. Nu e treaba cronicarului să disece stafia casantă, această iubire în care fiecare are dreptatea lui, pur și simplu pentru că iubește în felul lui, cu inima, sexul și, în ultimul rând, creierul lui. Disecția se face în spațiul intim, intimidant, de la Unteatru o oră și ceva, operație pe viu, cu toate riscurile aferente, cu toate urletele pe care cei doi artiști rafinați, aflați la vârste diferite și în etape cu totul diferite ale carierei, le prefac, vorba poetului, în tăceri. Este o operație ce poate reuși numai prin delicatețe și răbdare, căci lucrează cu cea mai fragilă marfă cu putință: sentimentele erotice dintre o copilă peste care vine dragostea și un bărbat matur pe care dragostea îl ia cu asalt. În jurul lor se învârtesc haotic, sfâșietor, Una și Ray, două planete care se recunosc, dar nu se cunosc. Ele trebuie văzute în spațiul unde s-au născut, la Unteatru, și mai ales nu trebuie povestite, ca să nu fie inerent vulgarizate, fie și numai prin simplificare.
Stratul de la suprafață ne pune în situația de a judeca, ne aruncă în față întrebări de natură etică, psihologică, psihanalitică sau socială. Stratul de adâncime, care cuprinde, grație unei scriituri puternice, directe, incomode, mai multe substraturi, ne proiectează într-un spațiu nesfârșit al angoasei, în care fiecare își poate găsi însă și eliberarea. În „Blackbird“ se ascunde o ilustrare într-un fel liniștitoare a unei idei străvechi: contrariile au aceeași origine. De unde vine angoasa vine și liniștea, de unde vine răul vine și binele, de unde vine urâtul vine și frumosul.
Șlefuit pe toate părțile, astfel încât niciuna să nu rămână în umbră, mizând pe viul care se naște în fiecare clipă, acest nou spectacol de la Unteatru își caută în publicul de azi spectatorii care să-l vadă în deplinătatea lui. În vremuri în care iubirea și sexualitatea nu mai stau sub semnul tabuului, ci doar sub cel al pre-judecății, în care teatrul a descoperit tot și de aceea trebuie să se redescopere mereu, ca să rămână autentic, „Blackbird“ pornește spre un orizont limpede, în care nerecomandabil este doar ce e contrafăcut, adică falsificat după rețetă.
UNTEATRU
„Blackbird”, de David Harrower
Regia: Andrei si Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Distribuția: Constantin Cojocaru, Florina GlezneaFoto Adi Bulboacă
Print