Teatrul românesc, oricât ar fi el de mare, de bun, de emoţionant, fantastic şi genial îşi are limitele lui. Avem actori minunaţi, regizori inventivi, dar ce nu avem… şi totuşi; suntem cam mărginiţi. Jucând din organism, aşa cum vedem mai mereu pe scenele autohtone, ne atingem maximul de potenţial odată cu tătucul Stanislavski. În el deschidem ochii, pe el îl cităm, după metoda lui predăm şi învăţăm, unii studenţi conştiincioşi îl şi citesc, alţii îl simt prin toţi porii lor mustind de talent şi nu mai au nevoie de lectură, cum scria el acum 80 de ani jucăm şi noi acum, cu el ieşim la pensie. Şi ar mai fi ceva: suntem şi încăpăţânaţi – noi ca neam. Aşa că nu vrem nici în ruptul capului să vedem mai departe de „Aici şi Acum”.
Constatam cu destul regret că prea puţini actori îşi conduc personajul cu gând coerent; cei mai mulţi joacă într-un soi de inerţie talentată şi suplinesc prin emoţie haotică, dar de efect, densitatea de sensuri şi implicaţii ale unui joc ancorat în raţiune. Drumul de la emoţie la gând e lung şi poate fi parcurs doar de cei câţiva atinşi de geniu. E într-adevăr impresionant ca în spatele lacrimilor să simţi gândul treaz şi atent, dar de cele mai multe ori afectarea şi forma pretins-trăiristă ţin loc şi de emoţie necontrafăcută şi de minte atentă, iar noi ne alegem cu eforturi lăudabile şi sforţări penibile.
Aşa stau lucrurile şi în ce priveşte ascensiunea lui Arturo Ui, care, din păcate, nu a fost oprită. Nu întâmplător am început cu Stanislavski. Trebuie să îl vizităm înainte de a ne apropia de Brecht. În fond, spectacolul Teatrului Odeon este simptomatic pentru realitatea teatrului românesc; o mostră elocventă a limitelor care nu tind mai departe de doi paşi împiedicaţi. Regizorul Dragoş Galgoţiu demonstrează prin montarea sa că ştie despre ce e vorba în „teatrul epic” al lui Brecht. Şi-a procurat toate uneltele ca un meşteşugar conştiincios, iar când a fost vorba să le şi folosească le-a expus ordonat, fără a şti ce se face cu ele. Zice teoreticianul german să avem trei planuri – păi le avem. Zice să fie muzică? Este! Zice să se vadă ceva-ceva din culise, păi să se vadă! Convenţie cu polonicul, machiaj expresionist, distanţare…
Ups! Ce o mai fi şi asta? Toate bune şi frumoase până când apare acest cuvânt, care în germană sună ca supercalifragilistic explialidocious – Verfremdungseffekt. Ei, drăcie! Adică cum? Să joc în aşa fel încât să spun povestea, să o comentez şi să o şi explic în acelaşi timp. Păi ce sunt balaur cu trei capete? Nu, ci actor cu mintea la el. Odată joci aşa cum ai învăţat tu pe filieră rusească, apoi comentezi cum nu te-a învăţat nimeni, dar cum faci în pauză la ţigară, apoi explici cum ar fi trebuit să te înveţe regizorul, aşa cum faci cu prietenii „civili” cărora le dai lecţii desre teatru. Cum, evident, e prea complicat, distanţarea s-a transformat în demonstraţie. Şi încă ce demonstraţie! Toată lumea joacă atât de gros încât am impresia că sala a fost cumpărată de o şcoală ajutătoare pentru copii cu deficienţe cognitive. Gesturile şi replicile sunt atât de largi, desfăcute şi fragmentate, încât am avut sentimentul că se joacă în miere. Cam greţos pentru gustul meu.
Montarea mizează excesiv pe gag şi duce în derizoriu o idee care, stăpânită cu mai multă subtilitate, ar fi avut ceva sare şi piper: Arturo Ui, pandantul lui Hitler din scriitură, este un soi de Chaplin – fac imediat rapelul cu „Marele Dictator”, Ionel Mihăilescu e frate geamăn cu originalul, speranţe ar fi. Dar orice poezie dispare când în loc de Chaplin s-a ajuns la Benny Hill. Personaje caricaturale, care în afară de replici distilate nu sunt purtăroare de niciun sens, situaţii comice forţate, care aplică reţeta şi cad în penibil, multă, multă formă, conţinut minimal şi explicaţii inutile.
Rezultatul încercării de altoire a piesei lui Bertolt Brecht „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” cu scene de cabaret, realizate frumos din punct de vedere coregrafic de Răzvan Mazilu, este o desfăşurare de forţe lăudabilă ca intenţie, dar lamentabilă ca finalitate. Dorina Lazăr în Dogsborough e singura care îşi conduce consecvent şi coerent personajul, chiar cu umor şi damf brechtian, Ionel Mihăilescu, în rolul principal, reuşeşte în monologul din „Julius Caesar” să demonstreze că este un bun actor, folosit prost în restul spectacolului, iar Istvan Teglas este, ca de obicei, interpretul versatil şi maleabil în mâna unui coregraf priceput. Mă rezum la a spune că restul trupei pedalează obositor pe fiecare literă şi joacă prea mult un text din care nu se mai înţelege prea mare lucru. Poate şi datorită muzicii folosite în exces, fără nicio legătură cu distanţarea la care visa Brecht – acordurile atonale şi instrumentele de percuţie sunt înlocuite cu şlagăre interbelice cu iz de chantan, uşor de reţinut, fredonat şi îndrăgit. Că doar e cabaret. Să ne simţim bine, dar.
O ultimă remarcă ne-ar putea edifica pe toţi: Vitalie Bantaş îl joacă pe Brecht însuşi – cel mai gros şi mai explicativ dintre toţi. Aceasta să fie cheia: Brecht nu e altceva decât un diletant îngâmfat, grotesc şi suficient? Dar merg prea departe cu interpretarea şi aş scuza cu prea mare uşurinţă un spectacol atât de eclectic şi complex, încât se pierde în propriile inovaţii şi găselniţe. Drumul simplu e cel mai sigur, iar operele mari nu se lasă uşor violate – Brecht nu prea poate fi alterat şi montat după ureche, fie ea cea dreaptă sau stângă. Iar cum noi încă bâjbâim prin „memoria afectivă”, „aici şi acum” nu putem spera să facem pasul către nivelul următor în care ne şi emoţionăm, dar şi gândim ce spunem în timp real, avem umorul la noi şi comentăm inteligent.
Noroc de cele trei finaluri. Unul mai fals ca altul. Dar nu în sens brechtian.
Print
Nu înțeleg generalizările: “suntem cam mărginiţi”, ” “cu tătucul Stanislavski deschidem ochii, pe el îl cităm, după metoda lui predăm şi învăţăm (…) cu el ieşim la pensie. (…) suntem şi încăpăţânaţi – noi ca neam. Aşa că nu vrem nici în ruptul capului să vedem mai departe de „Aici şi Acum”.” Cum e posibil să etichetezi o întreagă mișcare teatrală, cu o singură trăsătură? Cum e posibil să judeci în categorii? (nu știu dacă înțelegeți ce spun, dna Epingeac). Suntem destui cei care nu suntem “mărginiți”, am prieteni (oameni de teatru) care nu sunt “mărginiți”, mă duc la spectacole de teatru făcute de artiști care “văd” foarte departe si nu sunt inregimentați în Stanilsavski (nu că asta ar fi o acuză). Poate Dvs. dna Alina Epingeac veți fi fiind “cam mărginită”, poate Dvs veți ieși “la pensie cu Stanislavski”, poate Dvs nu vreți “în ruptul capului să vedeți mai departe”. Cum e posibil ca o doamnă care a absolvit – acu’ acu’ – o școală de teatru cu foarte foarte multe probleme (dacă ar fi să amintesc numai de faptul că se spun rugăciuni în loc să se predea lecții sau că s-a numărat printre profesori și dl Gâf-Deac, fost consilier general din partea Partidului Noua generație, al lui Gigi Becali) să profereze astfel de generalizări injurioase la adresa unei întregi mișcări teatrale care – cu luminile și umbrele ei – cuprinde ȘI creatori autentici? Analizați spectacolul de la Odeon, îl criticați – e dreptul Dvs – dar cum de ajunge el să fie el “simptomatic pentru realitatea teatrului românesc; o mostră elocventă a limitelor care nu tind mai departe de doi paşi împiedicaţi”? Ca să nu mai spun că judecățile simpliste asupra spectacolului vă trimit foarte aproape de GANGNAM STYLE!
Mda, și mie mi se pare cam suficientă dna Alina Epingeac. Am văzut că și în textele despre “Visul unei nopți de vară” și “Năpasta” are un fel de țâfnă, specifică celor cu deficit de educație (teatrală, bineînțeles). În primul text, compară spectacolul cu o tocăniță și zice că nu e pe gustul ei, în al doilea (după ce, evident, a primit o “corecție”) îi zice regizorului: “deci, se poate!”. În cazul Teatrului Odeon, zice iar că e “cam grețos” după “gustul ei”. E clar că Alina Epingeac va spurca la greu pe mișcarea teatrală din RO, în încercarea de a-și crea o identitate. Deh, să scrii studii, cărți, să faci analize, să te documentezi etc – e cam greu! Dar oricât de strident ar fi tonul articolelor lui Alina Epingeac, oricât de aiuritoare argumentările ei, oricât de date-n sărăcie ar fi sarcasmele ei – nu știu cum, dar par “firești”, fiindcă dacă le alături autoarei îți dai seama că sunt idevitabile.
Nu stiu cine este doamna Epingeac si nici n-am auzit de ea. Ma intreb insa daca a avut curiozitatea sa urce vreodata pe o scena, din oricare teatru, si sa priveasca de acolo, catre sala…sa zaboveasca pe scandura aia pret de un minut… sa asculte…sa-si inchipuie…sa simta…Daca ar fi facut-o, renunta cu siguranta sa mai emita pareri…In rest, BRAVO echipei de la Odeon pentru realizarea de exceptie, aplauzele unei sali arhipline, au fost mai mult decat elocvente!
Doamna Alina Epingeac afiseaza aerul ca l-ar fi cunoscut pe Brecht in profunzime. Dar aberatiile aruncate cu tupeul “atoatestiutorului” nu sunt deloc convingatoare. Nici nu stiu daca tonul deranjeaza, sau ignoranta, sau aroganta… poate daca nu ar fi fost atat de “trairista” (de sorginte stanislavskiana), daca ar fi folosit si ratiunea si cultura… aici si acum (adica in articolul de fata, sau ce o fi el), daca n-ar fi scris “după ureche, fie ea cea dreaptă sau stângă”… nu ne-am fi intrebat daca articolul acestsa nu cumva este scris de un “diletant îngâmfat, grotesc şi suficient”?
Pentru mine, problema nu este opinia Alinei Epingeac despre spectacolul de la Odeon. Și-a spus părerea, e ok. Problema rezidă în incultura evidentă pe care articolul o denotă. În acest context, blamarea în bloc a mișcării teatrale de către o “femeie savantă” (o aluzie la Molière, doamna Epingeac!) capătă o semnificație urâtă. Sunt curios care e poziția celorlalți contributori ai revistei față de acest articol. E păcat ca un site care s-a profilat distinct prin echilibru să aibă astfel de ieșiri în decor.
Eu o văd pe Epingeac ca pe o demnă continuatoare a Oanei Stoica. Ai putea jura că scrie cu același picior!
Asa e! Da, va dati atotstiuitoare si sunteti suficienta. Da, sunteti inculta atunci cand va faceti ca l-ati cunoscut pe Brecht, si mai lasati-ne cu explicatii despre teoria distantarii… Da, sunteti demna de ars pe rug pentru ca va dati cu parerea si uneori chiar stiti care sunt diferentele dintre viata, scena, emotie, realitate, conventii mai noi si mai vechi. Da, va detest pentru ca aveti opinii in timp ce eu voiam sa tremur impreuna cu scena, cu actoria care vine din stomac si se duce pana in fundul salii… la mine!
Da, multumesc, Alina Epangeac pentru ca rezisti in fata impostorilor care cred ca stiu. Multumesc pentru ca arati ca nu e suficient sa ai un teatru in spate, eticheta,ca si cultura sunt o antecamera. Iar frustrarile poate se vor topi tot in comunicarea magica din sala de spectacol. Asa ca poftiti la teatru si nu mai judecati cronicarii care, din dragoste, vor sa ia temperatura calitatatii pentru voi.
Problema e, că temperatura calitatii a fost luata cu un termometru defect ! Cel putin in ceea ce priveste “Ascensiunea lui Arturo Ui”. Nu poti sa spui si mai ales sa scrii, despre “gustul greţos” lăsat de munca atâtor oameni. Am fost acolo, cu ei şi lângă ei, săptamâni întregi. Nu trebuie să mă poftească nimeni la teatru. Şi-aş vrea să ştiţi că această montare s-a făcut cu trudă şi cu multă dragoste. Pentru public…pentru ideea de spectacol…şi chiar pentru cronicari…Altfel nimeni nu-şi va putea explica vreodată, cum a putut băiatul care asigură întreaga sonorizare a reprezentaţiei să facă primele avanpremiere, cele din ajunul Crăciunului,ascunzând tuturor faptul că-şi pierduse brusc tatăl chiar chiar în dimineaţa primului spectacol…Lacrimile acestui tehnician al ECHIPEI de la Odeon au venit, multe şi grele, în euforia generală după ultima avanpremieră.Atunci se putea gândi în sfârşit la greaua lui despărţire. Toată lumea, actori şi colegi de-ai lui, regizorul Dragoş Galgoţiu, rămăseseră stupefiaţi….Glasul Doamnei Dorina Lazăr a reuşit doar să întrebe:”…şi de ce n-ai spus, măi copile, nimic ?” Răspunsul lui, nu cred că mai poate fi comentat…”N-am vrut să intraţi cu teamă şi neîncredere în scenă…să aveţi vreo secundă impresia că situaţia prin care trec eu ar putea pune în pericol ceva …” După care a plecat repede să pregătească înmormântarea şi mai ales, să-i lase pe ceilalţi să se bucure de tot ce a însemnat reuşita acestui spectacol. Această poveste n-ar fi apărut niciodată, însă m-am hotărât s-o spun , iar dumneavoastră ceilalţi, să judecaţi cât de mare poate fi, în teatrul românesc, “mostra limitelor care nu tind mai departe de doi paşi împiedicaţi” !