Ne place să credem că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Cel puţin aşa ne minţim pentru a putea să fim utili unei societăţi de consum în care principalul bun de consum eşti chiar tu însuţi. Şi mai cumpărăm încă ceva, mai adăugăm ceva inutil în coşul din ce în ce mai mare, mai hyper şi din ce în ce mai neîncăpător. Şi ne mai facem o poză de unul singur pe care o bibilim de mama focului înainte să o arătăm mândri în văzul lumii în aşteptarea înfrigurată a girului virtual colectiv. Şi mai râdem încă puţin cât mai zgomotos cât să ne convingem prietenii de cât de minunată ne e viaţa. Dar nu e chiar aşa, nu?
Într-o lume în care avatarele au devenit mai credibile decât chipurile, în care crezi mai mult ce scrie pe un perete virtual decât ce îţi spune cineva faţă în faţă, în care sursa principală de informaţie a devenit un ecran impersonal, viaţa nu poate să fie tocmai roz. Dar suntem prea speriaţi de acel concept uitat numit „adevăr” pentru a accepta asta. Şi atunci genul numit „distopie” e la mare căutare în zilele noastre „atât de vesele”.
Apetenţa pentru poveşti sumbre în care semnele sunt schimbate şi alterate, iar personajele se confruntă cu cele mai abracadabrante torturi fizice şi sufleteşti a crescut exponenţial odată cu transformarea propriei existenţe într-o distopie pe care ne încăpăţânăm să o negăm vehement. Citim „1984” al lui Orwell şi ne prefacem miraţi de supravegherea non-stop şi de spălarea sufletelor odată cu cea a creierelor celor răzvrătiţi. Suntem prea laşi să recunoaştem că în fiecare din noi zace un Winston Smith care a trecut deja pe masa de tortură a unui O’Brien expert în arta manipulării şi a persuasiunii. Cu toţii, la un moment dat, suntem dispuşi să nu mai ştim cât fac 2+2 pentru o recompensă de linişte. Dar preferăm să o numim utopic „distopie”.
Celebrele „Călătorii ale lui Gulliver” – prima distopie recunoscută din istoria literaturii, nu este altceva decât o metaforă avant la lettre a lumii de liliputani politici, tehnocraţi laputieni şi moralişti brobdingnagieni. Dacă „Maşina timpului” de la început de secol XX, a lui H.G. Walles nu mai impresionează pre mult, cea din „Doctor Who” a devenit un adevărat must have la evenimentele Comic Con. Huxley şi minunata sa lume nouă abia zgârie la suprafaţa unui viitor pe care noi deja am început să îl trăim, înecându-ne în pastile pentru orice şi ingerând de-a valma informaţii la kil. Ne aşteptăm cuminţi rolul desemnat în pătrăţica noastră, chiar dacă nu în funcţie de gene, ci din cauza unei economii pe care ne grăbim să o servim cu frică şi capul plecat.
Şi apoi ar mai fi SF-urile. Dar oare cât de ştiinţifico-fantastice mai sunt filmele în care se pleacă în căutarea disperată a unei planete care să ofere condiţii de viaţă într-o cursă contra-cronometru cu propria extincţie. Mai corect numite filme de anticipaţie, deoarece fantasticul devine din ce în ce mai galopant posibil şi plauzibil, aceste poveşti spuse din ce în ce mai bine, de la „Odiseea spaţială” şi până la „Interstellar” nu au nimic alarmist, ci pur şi simplu se bazează pe observaţie şi logică de tip cartezian. Dacă porneşti din punctul A şi urmăreşti un set de coordonate, în mod logic ajungi în punctul B. Noi am plecat de mult din punctul A, iar punctul B nu are nimic pufos şi dulce.
Cele mai noi seriale care fac furori şi atrag cifre impresionante de fani sunt exact distopiile în care ne recunoaştem un posibil viitor sumbru şi vilent: „West World”, „Black Mirror”, „The Handmaid’s tale”. Adevărate bum-uri de audienţe şi spectatori care discută alarmist despre cât de tare ne bat la uşă premisele deloc parfumate ale poveştilor pe care le devorează cu fiecare episod.
Dar nu facem nimic. Citim şi urmărim totul ca pe entertainment. Cultură. E de bon ton să ai citite unu-două romane bune de Orwell şi Huxley. Sunt clasice deja. Dă bine ca la masa cu prietenii să ai un serial bun de recomandat ca apoi să îl analizaţi ore în şir. Şi tot aşa. Încă puţină luciditate şi încă puţină impasivitate. Constatăm şi ne conformăm. Pentru că 2+2 au făcut dintotdeauna atât cât a trebuit să facă.
Print