Inițiat de Teatrul Național din București, Programul 9G (Noua Generație) a stat sub semnul controversei încă de la început. Mulți dintre artiștii independenți au fost revoltați de condițiile oferite de TNB: spațiul pentru repetarea spectacolului, niciun ban pentru producție și o săptămână de reprezentații gratuite, în urma cărora spectacolul ar putea rămâne în repertoriul teatrului. Sau nu… Cu alte cuvinte, o lună în care să fii dispus să muncești gratis împreună cu o mână de artiști dispuși la același lucru, în speranța că, după ce vei face din mai nimic un spectacol, acesta va avea șansa de a fi pe placul comisiei. În principiu, o formă de concurs. Pe jumătate cinstit, într-o mică junglă, așa cum este lumea noastră teatrală astăzi, în care tinerii care termină facultatea nu prea au unde să arate ce pot și dacă pot. Pe jumătate necinstit, într-o lume (teatrală și nu numai) în care munca gratis a devenit aproape o formă de normalitate – pe ideea puternic vehiculată că așa li se oferă tinerilor șansa de a lucra, de a învăța și de a căpăta experiență. Toate bune și frumoase, dar cam toată lumea (lumea aflată de obicei în poziții de putere) uită că acești tineri „fără experiență” trebuie să și mănânce (în principiu) – căci se pot hrăni și cu artă vreo… 10–15 ani, până capătă experiență… Însă, una peste alta, ceva tot e mai bine decât nimic și pe această idee s-a creat și Programul 9G, care le permite artiștilor sub 35 de ani să se înscrie la concurs.
Prima dintre producțiile rezultate în urma preselecției de proiecte (unde au fost oprite șapte proiecte) a avut deja câteva repetiții cu public: „DISTOPIE.shakespeare.REMIX”, în regia Catincăi Drăgănescu, de altfel una dintre regizoarele cu un nume deja impus. Fără să fie pe deplin încheiat (și e normal să fie așa), având
ceva probleme de ritm și, pe alocuri, de coerență a ideii, „DISTOPIE.shakespeare.REMIX” este, totuși, un fel de meteorit în TNB, în ultima vreme prea ocupat să se cosmetizeze, din toate punctele de vedere, și prea ocupat să coboare nivelul pentru a atrage public în sălile nou renovate. Lucru în principiu bun, pentru că teatrul are nevoie de public și sălile trebuie să fie pline, doar că sentimentul tot mai pregnant este că de un timp funcționează și aici sistemul care a distrus presa din România: goana după un număr cât mai mare de vizualizări, căreia nimic nu i-a stat în cale. Iar coborârea ștachetei s-a dovedit sau se va dovedi în cele din urmă perdantă.
În ceea ce privește „DISTOPIE.shakespeare.REMIX”, am s-o spun din start: nu este un spectacol de Teatrul Național din București, în sensul în care și-a creat această instituție imaginea și repertoriul în ultimii ani. Spectacolul Catincăi Drăgănescu este proaspăt, conectat inteligent la lumea contemporană, tăios și aproape neprietenos, este o cercetare interesantă pe textele lui Shakespeare și miroase a teatru viu. Nu e perfect, desigur. Iar ideea nu e suficient coagulată… ar mai fi probabil nevoie de câteva repetiții. Dar e un spectacol necesar.
Într-o lume sufocată de realități virtuale și de jocuri pe calculator, în care schimbul între imaginea media și viață, între diversele niveluri ale jocului care devine mai real decât realitatea, Catinca Drăgănescu propune o montare în care textele lui Shakespeare, remixate și așezate pe un schelet de „Regele Lear”, devin un fel de traducere comico-absurdă a unei societăți avide de spectacol. Idee cu iz de Marshall McLuhan și „Galaxia Gutenberg”… Mai exact, regia creează o „distopie” în care, pornind de la momentul împărțirii regatului, câteva personaje din „Regele Lear”, vor traversa „pe echipe”, ca-ntr-un joc condus din afară, diverse etape, în care unii pierd și alții câștigă, trecând prin texte din alte piese ale lui Shakespeare, brodate inteligent pe situații din „Lear” – și vor fi, pe rând, bucăți mai mici sau mai mari, din „Romeo și Julieta”, „Hamlet”, „Julius Cezar”, „Richard al III-lea”… compunând un fel de mix în care poate intra toată istoria lumii, suprapusă acum pe o realitate cotidiană în care jocul pe calculator (sau pe tabletă, sau pe Ipad) rules…
Trecerile între realități și de la un text la altul sunt bine gândite și susținute de echipa de actori din care fac parte Simona Cuciurianu, Cristina Drăghici, Crina Ene, Oana Popescu, Vladimir Purdel și Vlad Udrescu. Iar spațiul este construit de Ioana Drăgănescu și Sorana Țopa ca un fel de studio de televiziune, în care publicul stă de-o parte și de alta, iar în mijloc, ca într-o arenă, în care câteva mese albe funcționează ca piese de puzzle de-a lungul „jocului”, se întâmplă „lupta”. Două spații de proiecție ca două ecrane mari de-o parte și de alta și un interesant joc de-a vocile, în care lavalierele distorsionează sunetul, robotizându-l.
Ceea ce nu funcționează însă cu adevărat este felul cum regia își urmărește ideea, care la un moment dat se pierde și se diluează, sedusă de plăcerea de a mixa textele. Conexiunea cu „spațiul de joc” se restabilește, ce-i drept, în final, dar cam brusc…
Rămâne însă gustul plăcut al unei montări inteligente, provocatoare, în care ideile și interpretarea nu au nevoie să se ascundă după decoruri nu atât reușite, cât scumpe, cum se întâmplă adesea în teatrele subvenționate. Și în care se simte plăcerea de a face teatru, de a greși, de a încerca, de a căuta. Un spectacol care merită, cu siguranță, să fie în repertoriul Teatrului Național, deși lângă alte spectacole care n-ar merita…
Teatrul Național București – Proiectul 9G (Noua Generație)
„DISTOPIE.shakespeare.REMIX”
Regia: Catinca Drăgănescu
Asistent regie: Daniel Buglea
Mișcare scenică: Andreea Belu
Media: Darie Armin Alexandru
Light&sound design: alexandru Raptis
Scenografie: Ioana Drăgănescu și Sorana Țopa
Costume: Ludmila Corlățeanu și Atelier ATU
Distribuția:
Regan: Simona Cuciurianu
Cordelia/Bufonul: Cristina Drăghici
MC: Crina Ene
Goneril: Oana Popescu
Cornwall: Vladimir Purdel
Albany: Vlad Udrescu
Print