Diversitatea, inamic în era diversității

Vă puteți închipui o lume în care toți oamenii sunt la fel? În care toate cărțile spun aceeași poveste, în care toți muzicienii cântă la fel aceleași partituri sau în care toți actorii joacă la fel aceleași roluri, făcând, de fapt, un singur spectacol? E o imagine dincolo de absurd, desprinsă parcă dintr-un roman SF, ale cărui legi n-au nicio legătură cu logica, în orice accepțiune am folosi acest cuvânt. Evident că imaginația, facultatea aceea căreia i se adresează, prin natura lor, artele spectacolului și arta în general, nu poate produce o imagine coerentă a unei lumi în care toți și toate sunt la fel. Cu atât mai puțin în mileniul III, când totul a fost inventat și totul a fost spus.

Și totuși, în epoca diversității, diversitatea pare uneori să deranjeze, parcă tocmai din cauza unei psihologii primitive, care ne împinge să comparăm merele cu perele fără să ne dăm seama. E primitiv, repet, o știm cu toți, dar așa stau lucrurile. La asta se adaugă, aproape invariabil, exclusivismul obtuz. Dacă am apreciat un spectacol de Cătălina Buzoianu, imposibil să apreciez un spectacol regizat de, să spunem, Radu Apostol. Dacă mi se pare valoros un spectacol în regia lui Silviu Purcărete, e peste poate să apreciez un spectacol semnat de Cristi Juncu. Dacă îmi place o montare a Catincăi Drăgănescu, de pildă, nu se poate să-mi placă o producție a lui Yuri Kordonski. Dacă sunt de părere că, de pildă, Vlad Cristache a montat câteva spectacole bune și foarte bune, cum pot să afirm că Dinu Cernescu, bunăoară, are în opera lui producții de valoare? Ei bine, aiasta, vorba aceea, nu e cu putință! Dacă acesta nu este exclusivism, atunci ce este?

Există destui oameni de teatru, mulți care se dedică domeniului și cercetării de ani buni, care, fără să știe, funcționează așa. Afiliindu-se unei orientări, neagă calitățile celorlalte orientări și necesitatea ca ele să existe, tocmai pentru că normalitatea înseamnă diversitate, ca să nu invocăm și alte motive. E nu numai posibil, ci și normal să apreciez și mostre de teatru social, și teatrul-dans, și teatrul documentar, și musicalul, și teatrul de artă etc. Teatrul nu este într-un anumit fel și nici nu trebuie să fie – au spus-o marii și micii creatori, o repetă obsesiv istoricii și criticii de teatru, de ieri și de azi. E simplu și eliberator. Și totuși, realitatea din teren e alta.

La noi, de exemplu, criteriul generaționist face ravagii în discursul de întâmpinare, atât cât mai există el, și în discursul critic în general. Sprijinirea tinerei generații înseamnă adesea lupta împotriva generației consacrate. Omologarea unor creatori recent intrați în arenă presupune renegarea altor creatori, adesea cu state vechi și cu o operă greu de contestat. Ucise de generalizări, nuanțele nu mai au loc.

Numai că teatrul este, din fericire, pentru toată lumea. Jucăria asta minunată, care încă fascinează, încă neliniștește, încă enervează, încă binedispune, nu se face după un manual de instrucțiuni. Dacă se face, devine altceva decât o jucărie adevărată, adică personală. Restul e o discuție, de un nivel sau altul, despre gustul personal. Și despre el s-au scris biblioteci întregi, dar noi descoperim mereu roata, o nevoie ce stă în firea umană.