Pentru a treia oară, un spectacol al lui Eimuntas Nekrosius vine la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. După „Livada de vişini” în 2009 şi „Idiotul” în 2011, la ediţia a XX-a, care s-a încheiat aseară, s-a jucat „Divina Comedie”, cea mai nouă producţie a Companiei Meno Fortas, care a avut premiera în 26 aprilie 2012.
Că producţiile lui sunt inconfundabile, e un adevăr pe care-l recunosc şi cei care-l iubesc şi cei care-l contestă. Sunt spectacole care, în primul rând, au nevoie de timp, care durează patru-cinci ore, ceea ce tinde să devină un lucru bizar într-o lume în care teatrul a început să se grăbească tot mai mult. Şi sunt spectacole în care convenţia funcţionează altfel, spectacole cu păduri de simboluri, care lasă timp relaţiilor să evolueze încet, într-un ritm hipnotic, atipic, neconectat la ceasurile noastre. Un univers închis, o planetă în sine este lumea lui Nekrosius, cu sunetele ei, cu muzica ei, cu soarele ei. În „Hamlet”, în „Macbeth” şi, mai ales, în „Othello”, apoi în „Idiotul”, şi din nou, acum, în „Divina Comedie”, rămâne mereu sentimentul că Nekrosius construieşte pe scenă o altă lume, undeva între utopie şi distopie, un fel de spaţiu de după timp, de după omenire, unde se refugiază ficţiuni, ce reprezintă chintesenţa existenţelor şi a gândirilor noastre.
„Divina Comedie” nu a avut nici farmecul pe care-l dădea permanentul sunet al mării şi al pianului pe care-l voi asocia întotdeauna cu patima tulbure din „Othello”. N-a avut nici liniştea simplă a „Livezii de vişini”, în care moartea se strecura firesc şi sugea încet tot nisipul din clepsidră. Şi n-a avut nici forţa tenebrelor care ţâşneau din dragostea dintre Rogojin şi Nastasia Filipovna. I-a lipsit, poate, o poezie mai adâncă şi o mai bine conturată motivaţie interioară a căutării lui Beatrice printre cercurile Infernului, până în paradisul unde o găseşte îmbrăcată nu în alb, ci în rochie roşie, transformând astfel pentru totdeauna culoarea păcatului în culoarea Paradisului. I-a lipsit, poate, o deplină împlinire scenică a ideii care stă la baza spectacolului, şi anume că Iadul e oriunde acolo unde nu e Beatrice… I-a lipsit, poate, o magie care să unească toate acele imagini şi sunete, i-a lipsit, poate, elementul alchimic care funcţiona atât de bine în celelalte spectacole.
Dar prezenţa „Divinei Comedia” la Sibiu a fost, dincolo de asta, unul dintre cele mai importante momente ale festivalului, tocmai pentru că a însemnat contraponderea la un anume tip de a face teatru, din ce în ce mai generalizat.
Textul lui Dante Alighieri, atât de puţin teatral, atât de nedramatizabil, a devenit, în varianta lui Nekrosius, un interesant exerciţiu, care, pentru spectatorul care are răbdare să deguste acest fel de a face teatru, revelează încet, treptat, simboluri şi sensuri ce se conturează din imagini şi detalii mai degrabă simple, lipsite de ostentativ. Regizorul nu foloseşte aproape deloc tot ceea ce i-ar premite tehnica secolului 21, pentru a recompune pe scenă universul Infernului lui Dante, nu urmăreşte „elementul spectaculos”, ci, mai degrabă, lucrează cu imagini modelate în inefabil, miniaturale, care, de-abia la final, după aproape cinci ore, capătă forţă şi simţi cum au construit în tine o lume pe care o vei asocia întotdeauna cu Infernul şi Purgatoriul. O lume în care smoala nu fierbe în cazane, nici nu ţâşnesc artificiile ca-n Iadul din Faust-ul lui Silviu Purcărete, ci, o lume în negru, alb şi roşu, unde, într-un decor ce nu conţin decât o uriaşă sferă – Pământul ce se deschide la sfârşit şi în interiorul lui vezi cum fierbe roşu lumina – un pian, la care se cântă live, şi, în rest, un ochi de geam ca-ntr-un submarin, care dă spre nicăieri, şi multe piese miniaturale amintind de Italia. Nekrosius se joacă frumos cu imaginile simbol, dar o face firesc şi neostentativ, ca o componentă asumată a propriului stil de a face teatru şi de a gândi universuri scenice, castele din hârtie care ard, perdele de păsări albe care cad dintr-un cer ce nu există, colivii-închisoare, cruci aşezate poetic, nisip, bucăţi de lemn, culorile stoarse de sensuri până la ultima nuanţă… În fond, un fel de a face teatru, mai puţin obişnuit în acest moment al lumii, pentru că spectacolul lui Nekrosius capătă contururi definitive şi se limpezeşte abia după ce s-a încheiat pe scenă.
Toată călătoria lui Dante, poetică, simbolică şi oricum mai doriţi să-i spuneţi, este în varianta scenică a lui Nekrosius, o călătorie prin cercurile Infernului din noi. Acolo unde trăiesc şi demonii şi paradisurile noastre, acolo, în acel plan interior, pe care Freud l-ar fi numit subconştient… Călătoria lui Dante revelează acele locuri în care trăim în permanenţă, dar pe care avem prea rar curajul să le privim. Desigur, pot fi imagini îndoielnice, poate exista sentimentul că e prea mult, că e prea poetic, prea căutat, că a recurge la acel simbol al cărţii în care este închisă la final toată povestea, e, în fapt, un moment livresc şi aproape artificial – dar atât de frumos… – şi totuşi, „Divina Comedie” înseamnă, în varianta lui Nekrosius, toată frumuseţea pură a unei forme de teatru la care în ultima vreme s-a renunţat în schimbul căutării unui firesc confundat cel mai adesea cu reproducerea realităţii „mot a mot”. „Divina Comedie” este asumarea nevoii de poezie livrescă în teatru, de „poetică a minciunii” dusă până la desăvârşire, de tulburare simbolică a apelor din noi, în căutarea acelor zone mai puţin bătute şi străbătute. Un fel de a coborî în Infernul dinlăuntru…
Rămâne la final una dintre cele mai frumoase imagini din teatru, tocmai prin asumarea faptului că este perfect căutată, perfect teatrală, perfect artistică – ca un fel de manifest al ideii că teatrul înseamnă mai mult decât reproducere a realităţii şi mai degrabă căutare a germenului tainic ascuns în interiorul fiinţei umane şi pe care numai arta îl poate scoate la suprafaţă… întâlnirea dintre Dante şi Beatrice, exponenţi ai celor două lumi care nu se pot întâlni. Imagine a dragostei abolute, construită cu o doză de umor cald şi poezie. Fiecare dintre ei împietrit în lumea lui, la distanţă de câţiva metri, incapabil să ajungă până la celălalt şi trimiţând sărutări timide printr-un mesager care le cară – la propriu, în braţe – şi le duce până la obrajii şi ochii celuilalt. Imaginea absolută a iubirii descoperite. Şi, mai mult decât atât, încarnarea subtilă a ideii că Paradisul nu conţine chiar fericirea absolută şi că tristeţea şi-a făcut loc până în inima lui…
Print