Doamna Olga Tudorache

Cuvintele mari ascund de prea multe ori sentimente banale şi gânduri mărunte. Am devenit foarte convenţionali şi dintre prea multele atribute avântate şi figuri de stil căutate abia se mai întrezăreşte sinceritatea. Simplitatea este pasăre rară. Confundată cu sărăcia de limbaj. Dar, paradoxal, vorbele gomflate s-au devalorizat şi nu mai prea costă pe nimeni. La fel şi cantitatea lor; cu cât mai abundente, cu atât mai goale, se rostogolesc în laude de-a valma şi aleargă pe contrasensul bunelor intenţii.

Aşadar, sintagma Regina Teatrului Românesc Olga Tudorache poate la fel de bine să intre în şirul lung al acestor extazieri. Numai că în faţa evidenţei probate în zeci de ani de carieră, stereotipurile nu îşi mai fac efectul. Vorbele mari devin mici şi şubrede pe lângă forţa cu adevărat uluitoare a acestei femei. Sintagma pe care eu aleg să o folosesc este, poate, mai puţin reverenţioasă decât titlul teatral-regal pe deplin justificat. Pentru mine acest fenomen se numeşte Doamna Olga Tudorache. Îmi displac termenii de politeţe în articole şi cu atât mai mult formulele care nivelează valorile în lumea artistică. Dar între atâţia maeştri şi multe doamne, există o Doamnă autentică; o Dame a teatrului românesc – Doamna Olga Tudorache.

Cu o prezenţă unicat, o carismă copleşitoare şi o privire de vultur care îngheaţă sau incendiază o sală de o mie de locuri, Doamna Olga Tudorache a marcat destine. A trecut prin teatru cu pas nobiliar măsurat şi a făcut colegi, studenţi şi spectatori să se lipească de perete, să încline capul sau să îngenuncheze în faţa personalităţii sale artistice. Respectul pe care îl impune este o calitate pe cale de dispariţie. Intra pe scenă în spectacolul „Regina mamă”, montat de Gelu Colceag la TNB în 1997, care s-a jucat mai bine de 12 ani; o femeie în vârstă, într-o salopetă gri, cu o căciulă cu urechi lungi şi bocanci. O mogâldeaţă energică. Şi în secunda doi respiraţia celor aflaţi în Sala Amfiteatru se oprea pentru câteva secunde pentru ca apoi să pornească la unison timp de mai bine de trei ore.

Există o anecdotă cu un sâmbure consistent de adevăr. Un spectator sună la teatru şi întreabă ce durată are spectacolul. Răspunsul: „Cât vrea Doamna Olga”. Poate că sună a banc. Dar nu este. Doamna Olga Tudorache este întruchiparea expresiei „aici şi acum”. Cu un umor fabulos, acid şi intransigent, cu o atenţie ca o lamă de cuţit elveţian, cu încărcătură emoţională cât pentru o biserică în zi de sărbătoare şi cu un IQ scenic cât Einstein, conduce nu doar personajul, relaţia cu partenerii şi spectacolul, ci întreaga sală. Comparaţiile cu locomotiva, tancul, tunul, fulgerul, taifunul, natura dezlănţuită sunt vorbe. Cei care au fost martorii acestei existenţe artistice pot găsi fiecare sintagma personală care să descrie această întâlnire şi niciuna nu este greşită. Pentru mine spectacolele în care am văzut-o pe Doamna Olga Tudorache au fost meciuri de box în care am primit lovituri în barbă, plex şi ficat, pentru ca apoi tot ea să îmi îngrijească arcada spartă şi să mă facă bine la loc. Aşa cum a făcut şi cu studenţii săi.

Doamna Olga Tudorache profesorul de teatru a fost mentorul celor şase generaţii pe care le-a condus. Acel profesor care nu cred să mai existe astăzi. Amintirile celor care au început să fie actori la clasa prof.univ.dr. Olga Tudorache puse cap la cap vorbesc despre acelaşi respect. Uneori şi despre frică. Alteori despre blândeţe şi umor. Cert e că mulţi dintre cei pe care astăzi îi numim mari actori i-au fost studenţi. Şi îi mulţumesc pentru duritate şi exigenţă. Teatrul nu e un salon de ceai unde se schimbă politeţuri. E mai degrabă ringul acela de box în care antrenorul are datoria morală să te pregătească pentru ce e mai rău. Iar la final, când publicul e K.O. şi ovaţionează în picioare minute în şir, ştii că a meritat fiecare lacrimă şi dinte scrâşnit.

Doamna Olda Tudorache este un fenomen. O sensibilitate ascunsă sub o haină de general. O voce de metal preţios şlefuită cu migală pentru a-şi depăşi minusurile. O duritate de granit învelită în muşchi fin. Dar câte nu se pot inventa pentru a încerca să descrii cât mai fidel ce a creat pe scenă şi în viaţa teatrală. Vorbe.

Sincer şi simplu este gestul de a înclina capul demn, aşa cum ea însăşi a făcut-o în 2013 când a primit Decoraţia Regală Nihil Sine Deo pe scena Teatrului Mic; emoţionant şi definitiv, cu lacrimi în ochi, cu respect şi mulţumire mută.